Dincolo...

Dincolo.... de acest ecran al monitorului, distant și rece, sunt suflete de oameni pe care-i întâlnim cu totul întâmplator : unii ne iubesc, alţii nu ! Alţii ne privesc, unii trec nepăsători pe lângă noi.Cei mai mulţi se uită, şi trec mai departe fără să citească înşiruirea de cuvinte, din care sufletul nostru este parte integrantă. Păcat ! Pentru că uneori, un simplu mesaj citit cu sufletul poate încânta, poate face să-ţi tresară inima, poate chiar să-ţi schimbe viaţa. Dincolo de toate acestea, de zbuciumul vieţii, de trăirile noastre interioare, cuvintele pot fi emoţionante, ziditoare de nesperate bucurii. Ele pot face să răsune acorduri în inima şi sufletul nostru. Cu toţii suntem suflete-trăitori în cuvinte şi imagini. Un Om la un capăt de lume, ne poate umple ochii de lacrimi fierbinţi, iar inimile de-ncântare nebănuită. Altul ne poate aduce în suflete un licăr de bucurie prin simplul fapt că ne-a privit…şi ne-a citit mesajul, lăsându-şi amprenta paşilor lui, pe paginile noastre. De aceea trecătorule, te rog să ai mare grijă cum păşeşti, pentru că păşeşti peste sufletul meuşi n-aş vrea să mi-l striveşti.

luni, 19 august 2013

Îmi este dor…



Oameni buni! Tare-mi este dor
Sa lenevesc la umbra brazilor.
Să mai beau din apa munţilor…
Scursă în albia pură a izvoarelor.

Doamne! Şi-atât de dor îmi este,
Vara să urc pe poteci abrupte…
Ca să culeg iar dulci frăguţe,
Şi să le ofer în dar, bunei măicuţe.

Îmi este dor să culeg cireşele…
Care se coc, numai în luna Mai.
Să sui în cireş, să mănânc pe-ndelete,
Iar tu măicuţă, să mă strigi cum mă strigai.

Îmi este dor să sar iar coarda,
Sau  să joc şotron pe stradă.
Şi… îmi este tare dor să mai citesc…
Pe furiş, cărţi, ce de tine-mi amintesc!
Să mai colind pădurile-nverzite,
De prin munţi şi culmi abrupte.
Să mai cânt iar cu foc şi dor…
Pe cărările încâlcite ale munţilor.

Îmi este dor să citesc şi să vă spun,
Poeme cu un vechi iz străbun.
Să pot iarăşi să vă-mpărtăşesc,
Istorioare de pe plaiul strămoşesc…

Din inima munţilor falnici…
Pe când haiducii erau magici.
Din vremea când luau de la bogaţi…
Să dăruiască, acelora săraci.

Mi-e dor privirea să-mi îndrept,
Spre culmea munţilor înalţi…
Aerul să-l trag cu putere-n piept,
Când i-aşteptam şi pe ceilalţi.

Îmi este dor să mai râd cu poftă,
Când mereu ne uram …Baftă!...
Mi-e dor de emoţia de dinainte,
De examene, şi de cele speranţe…

Acum, de scris, aş scrie multe…
Teamă-mi e, că nu-i cine să m-asculte!
În speranţa că-ţi va fi dor de mine,
Acum te las şi s-auzim numai de bine!

Versuri, Maria D.

Braşov, 17 August

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu