Dincolo...

Dincolo.... de acest ecran al monitorului, distant și rece, sunt suflete de oameni pe care-i întâlnim cu totul întâmplator : unii ne iubesc, alţii nu ! Alţii ne privesc, unii trec nepăsători pe lângă noi.Cei mai mulţi se uită, şi trec mai departe fără să citească înşiruirea de cuvinte, din care sufletul nostru este parte integrantă. Păcat ! Pentru că uneori, un simplu mesaj citit cu sufletul poate încânta, poate face să-ţi tresară inima, poate chiar să-ţi schimbe viaţa. Dincolo de toate acestea, de zbuciumul vieţii, de trăirile noastre interioare, cuvintele pot fi emoţionante, ziditoare de nesperate bucurii. Ele pot face să răsune acorduri în inima şi sufletul nostru. Cu toţii suntem suflete-trăitori în cuvinte şi imagini. Un Om la un capăt de lume, ne poate umple ochii de lacrimi fierbinţi, iar inimile de-ncântare nebănuită. Altul ne poate aduce în suflete un licăr de bucurie prin simplul fapt că ne-a privit…şi ne-a citit mesajul, lăsându-şi amprenta paşilor lui, pe paginile noastre. De aceea trecătorule, te rog să ai mare grijă cum păşeşti, pentru că păşeşti peste sufletul meuşi n-aş vrea să mi-l striveşti.

duminică, 15 septembrie 2013

Omul din vis...


Sunt  momente când sufletul meu doreşte să simtă un alt suflet alături şi care să primească totul de la mine…
Un suflet cu care să împart şi necazurile şi bucuriile… cu răbdare şi înţelegere şi cu credinţa că Dumnezeu îţi dă tot ce-i ceri şi tot ce meriţi…
Poate că, cine ştie…acum în toamna târzie a vieţii mele, se va întâmpla să apară cineva… care să-mi deschidă uşa sufletului… şi căruia să-i permit să păşească de mână cu iubirea.
Voi mai  îndrăzni oare să sfidez raţiunea şi să mă mai las pradă acelei frumoase feerii şi să mai iubesc aşa cum o pasăre iubeşte zborul şi libertatea… sau aşa cum albina iubeşte floarea… iar el să fie infinitul meu magic...
Mi-ar place să-mi găsesc credinţa mea în el şi în fiecare noapte să mă cobor în sanctuarul viselor sale, unde să-i clădesc lăcaş de marmură, împodobit cu petale de trandafiri pe care să valseze picături de rouă, izvorate din doi ochi verzi-albaştri....atât de minunaţi când se simt protejaţi şi mângâiaţi.
Mi-ar place ca doar în braţele sale...să descopăr o lume nouă… şi să găsesc o altă definiţie a fericirii… ca să  învăţ să respir un alt aer şi să pot zâmbi din nou sub un alt cer…un cer al iubirii şi-al fericirii mult aşteptate şi atâde de mult râvnite...sub un cer unde mi-ar place să te strâng mereu la piept şi să fii al meu iubit… Mi-ar place să cred, să sper, că n-ai înceta vreodată să mă iubeşti… Şi asta doar pentru că dacă s-ar întampla acest lucru aş avea senzaţia că… atunci  toată natura s-ar ofili iar păsările n-ar mai cânta pentru că toate ar fi într-un mare doliu… Nu ţi-aş cere decât un colţişor din inima ta, unde m-aş putea cuibări pentru o clipă… ca să mă laşi apoi în tăcere să mă pierd…Mi-ar place să te fac fericit… pentru că sunt plină de dor…
Ştiu că iubirea este cruntă iar uneori amarnic te mai doare, numai că…atunci când îţi văd obrazul noaptea în somn, iar inima-mi bate cu disperare şi când dimineaţa mă trezesc, chipul tău nu-l mai zăresc şi pe buze-mi stă mereu aceeaşi întrebare…ce este iubirea oare?
Dar de fiecare dată nu am nici un răspuns, normal, firesc !
Poate este un cântec, sau poate este o gingaşă floare sau clipe trăite între aievea şi vis, între speranţă şi disperare.
Mi-ar place dimineaţa atunci cand mă trezesc,  să-ţi pot spune…
BUNA DIMINEATA SOARE! Dar simt  în mine un gol imens … M-am gândit! Dacă atunci când deschizi ochii şi întunericul norilor domină cerul, chiar dacă afară-i  încă un ger cumplit şi nu ştii ce îţi mai poate aduce încă o zi dar ai langă tine un om,  alături de care să te bucuri, sufletul îţi poate fi linistit şi împlinit pentru că-i cel mai scump om din lume…şi-i al tău!
Ce blândă fericire îţi poate inunda sufletul şi viaţa alături de un astfel de Om care ştie cum sa-ţi aducă atâtea bucurii inimii şi care mai ştie cum să te înţeleagă, prin însăşi înţelepciunea inimii şi a unui mare, mare suflet…pe care-l are. Hai, că iar mi-am amintit de gustul amar al clipelor de singuratate… acea singuratate de care parcă nici nu doresc să mă despart şi de clipele când nu am cui să mă împart atunci când timpul mă înconjoară doar cu tăcere şi rămân iar tristă.  Uneori când merg  pe stradă şi văd perechi, perechi de îndrăgostiţi ţinându-se de mană, mă simt ca un trandafir, şi  mă usuc pe picioare de dorul inimii, care simt că n-o mai am întreagă ci este doar o jumătate de inimă...
Au fost anii în care mi s-a părut că refuz cu încăpăţânare ca cineva să păşească în viaţa mea! Ani în care n-am permis ca omul visului meu, să mă înţeleagă, să mă iubească aşa cum sunt eu, copilăroasă cu lumea, cu lacrimi şi cu bunătatea inimii care ştie să împartă, chiar dacă nu are...
Ştiu că dragostea vine singură fără să o ceri şi că dragostea îţi oferă cele mai frumoase clipe şi că trebuie să lupţi pentru ea şi s-o cucereşti , dar cel mai important lucru pe lumea asta este s-o cauţi!
Omul meu din vis, te văd în parc şi mă simt ca niciodată ! Eşti singur şi aştepţi, nu ştiu la ce gândind, iar eu vin lângă tine să-ţi spun un vis de-al meu şi te observ uşor în colţul buzelor, zâmbind
Bine-ai venit în viaţa mea iubite ! Eu te doresc acum mai mult decât oricând ! Sărută-mă, să ne iubim aici, ca doi nebuni, ca două vise-n vânt iar primii zori de zi să ne găsească aşa cum eu aş vrea mereu să fie. Îmi doresc atât de mult, dimineţi pline de noi în care să mă trezesc peste noapte privind la omul iubit, cel care doarme lângă mine şi să-mi şoptesc mie; e EL!
Să mă încălzesc cu privirea,  să-l încălzesc cu privirea şi apoi să-l învelesc cu mult drag la adăpostul sufletului meu. Să-l văd cum respiră egal, respirându-mă ! Ştii…când fiecare dintre noi are bucuria celuilalt, somnul este o existenţă fără machiaj şi control. Omul este în noi, în puritatea noastră.
Când dormi cu cineva drag, stai în câmpul lui, te linişteşte, te împlineşte, te pierzi…e acolo, trebăluind la temeiul fiiniţei celuilalt ca să-i fie bine.
Respiri cu el, îi simţi inima bătând, florile copacilor miros a primăvară în toată casa…şi-i atât de minunat! Să poţi pune mâna tandru pe pieptul celuilalt, să îl ţii strâns, să ştii că e acolo, e viu şi toţi porii ţi-i simţi pierduţi prin catifeaua pielii, apoi te linişteşti….şi iar adormi la loc.  
E fiinţa  de linişte, deşi tu ştii că trezindu-se, poate deveni conştientă de comportamentul şi reacţiile când trezia  e aceeaşi tandreţe şi simţi cum te încalzeşti şi soarele e în palmele amandorora, a luat din strălucirea bucuriei de a-l vedea pe celălălt, ca o mulţumire că eşti şi nu eşti singur, eşti în el; trăieşti şi ziua e o dorinţa de a fi, când seara nu vrei decât să îl ţii în braţe, să te liniştească egalul unei respiraţii cu a ta, pentru că în timp, fără voie, respiraţiile vor deveni la unison, egale unele cu altele…
Atunci visezi cu ochii deschişi, iar când lumina va vrea să ne trezească… noi, acoperiţi am vrea să fim de blânda fericire !
Cineva, cândva îmi spusese că sunt ca o operă de artă pe care o vor toţi, o critică, alţii o mâzgălesc din invidie, iar unii o au şi nu înţeleg ce e…
Şi toate acestea pentru că, cel care a creat toate acestea în lumea asta,
mi-ar fi dat mult prea multe, iar pentru mine ar fi fost o povară prea mare pe care n-am să pot s-o duc până la capăt. Şi în parte aşa este!
Atunci , la vremea aceaa nu prea înţelegem multe din tot ce-mi spusese, dar mai apoi, după trecerea anilor începeam să înţeleg tot mai mult şi tot mai mult, începusem să-i dau dreptate în tot ceea ce exprimase atunci despre mine, deşi mă simţisem ofensată la acea vreme.
Timpul mi-a dovedit câtă dreptate avusese acel om, când îşi asumase răspunderea de a-mi analiza chipul, mişcările trupului, atitudinea faţă de ceilalţi, reacţiile la afirmaţiile positive sau negative…totul!
Fusesem pentru el o fereastră deschisă şi-i fusese atât de uşor să mă citească, încât eu nu puteam înţelege cum o putea face cu atât discernământ, dar mai ales fără să fi avut cu el un contac vizual foarte mult timp, dar îi fusese de ajuns pentru a-mi face această radiografie a profilului meu!
Bineînţeles că încheierea lui a sunat cam aşa;  reproduc textual ceea ce
mi-a spus atunci, pentru că am şi acum în memorie acele cuvinte,  ele mi-au amprentat sufletul.

“Ţi-am spus toate acestea pentru că citesc în sufletul tău, că încă mai poţi iubi, pentru că ai nevoie să te dărui…ca sa poţi fi tu, cea căreia trebuie să i se întoarcă nu numai binele făcut , dar mai ales să-ţi dai seama că nu a fost degeaba. Eşti o torţă frumoasă, nu pe afară, corectibilă, ci înăuntru, unde un deşert cu cactuşi stă la vecinatatea unui crâng înflorit primăvara. ”
 “ Maria… tu ai şi vei avea ce povesti lumii, dar ţie cine îţi povesteşte sau îţi va povesti despre tine?!”

Şi astfel am reuşit în timp să învăţ că, în viaţă contează foarte mult ca raportarea la planurile făcute să aibă reflexie în viitor, având bazele puse în prezentul creeat pe scheletul trecutului.
De aceea eu mizez în mod deosebit pe modelul de valori care uneşte în atitudini. De fapt, cred că este modelul a doi oameni care vor să construiască  pe respect şi încredere reciprocă ceva,  ce îşi doresc cu toată puterea finiţei lor, dictate doar de dragostea care le conduce paşii înspre undeva….nu pledez pentru nimic acum în mod special, doar că oamenii trăiesc, iar bucuria amândurora iubindu-se este altceva decât normalul instinctual.  
A iubi este o bucurie a zilei, a clipei care nu trece pe lângă tine!
Trăieşti în tine pe celalalt, iar confirmarea zilnică este dovada  dăruirii, iar cu timpul, trupul mult ştiut, nu mai este o problemă de cunoaştere, curiozitate, ci necesarul fără de care nu poţi visa, vibra, încărcat pentru zilele de stress de afară. Cu alte cuvinte  te confunzi cu el, îl ştii, îl vrei tot timpul, ca să fii liniştit şi să poţi eleva comunicarea zilnică prin vorbele gesturilor, prin căderea frunzelor, ca pe o poezie trăită în doi.
În viaţă, nu trebuie să fie numai muzica frumoasă…ea trebuie să fie în fundalul vorbelor rostite, trebuie să acompanieze sunetele propriilor noastre cuvinte atunci când sunt încărcate de iubire şi pasiune.
Este trecut de mult de miezul nopţii şi, camera este goală, curentul intră pe sub uşă şi linistea este de fapt căutarea altei linişti.
Parcă prea multă linişte, parc-aş mai vrea şi-un pic de gălăgie venită din adâncul sufletelor care gânguresc, şi-n taina nopţii cu frenezie se iubesc!
Noapte bună!

Bucureşti, 20 Mai, 2012

Ploua şi era un frig…



Ploua şi era un frig… frigul acela care-ţi pătrunde până la oase. Oamenii erau grăbiţi, poate cam prea grăbiţi pentru a se opri să se mai uite şi la ei înşişi, pentru a vedea dincolo de stropii grei de ploaie care cădeau ca plumbul şi tot cădeau fără a se mai opri. Frig, tare frig, iar umezeala era la ea acasă mai mult ca niciodată. Păşeam grăbită, fără a vea o ţintă anume şi extrem de gânditoare. Printre stropii grei de ploaie observ un câine care stătea să treacă strada la stop, uimită fiind de inteligenţa lui,  mă tot minunam cum se poate să aibă în el atât de multă înţelepciune încât să stea să aştepte cuminte lângă alţi trecători, ca să aştepte liniştit să se facă verde şi să treacă şi el odată cu ceilalţi.
Soarele se retrăsese de multă vreme lăsând loc norilor grei să-şi facă numărul. Deodată simţisem cum în aer plutea amintirea cuiva şi-mi mirosea dintr-odată a fân cosit. Mi-am ridicat privirea cenuşie către mândrul cer împovărat de norii grei şi cenuşii şi-mi doream să-mi umezească fruntea şi pomeţii obrazului. Câteva picături rebele mi se opriseră în fugă pe frunte, căzând apoi pe asfaltul gri şi bătătorit de prea mulţi paşi. Haina îmi fusese atinsă în cădere de o frunză palidă, ce chircită, se lipise parcă de mine. Am luat-o în palmele mele şi-am strâns-o puternic la pieptul meu, cu tot dragul şi compasiunea de care eram în stare la acea vreme, gândindu-mă cu tristeţe la anii mei de bătrâneţe care vor urma şi dacă vre-odată voi fi strânsă în căderea mea şi eu la pieptul cuiva.
Deodată mă cuprinse un val de căldură plăcută şi şimţeam cum tot creşte în lăuntrul meu, şi-mi amintesc brusc că undeva, în parcul pe unde adesea treceam de la servici spre casă, zărisem de nenumărate ori perechi, perechi de îndrăgostiţi fericiţi, care-şi împărtăşeau bucuria zilei ce-o trăiau şi eram fericită în sufletul meu, pentru ei! Undeva pe cerul cenuşiu, printre norii înbufnaţi, începuse să-şi facă drum şi să se-ntrezărească o palidă rază de soare, de ca şi cum vroise să-mi spună că n-a lipsit prea mult de pe cerul vieţii mele şi acum a reapărut ca să-mi amintească bucuria ce-o puteam simţi în sufletul meu…
Încă o frunză mai cade, mult mai voioasă ca cealaltă, nici ea nu vrea să se dezlipească din palma mea, se aşează lângă cealaltă şi se privesc, până ajung să se contopească una cu cealaltă. Le privesc fericită şi-mi amintesc de joaca celor timizi, cu sufletele arzând de iubire, de vise uitate şi regăsite, de dorinţe ascunse, devenite realitate, de bine şi rău, de fiecare om cu bune şi rele.
Soarele apune după o ploaie grea…îmi ridic privirea cître mingea de foc care încet, încet se stinge-nspre apus, şi-mi spun…
“Ştiu, mâine ai să răsari din nou”
Uită-te în jurul tău unde eşti acum, acasă, la birou,pe stradă şi întreabă-te…
Care sunt lucrurile fără de care n-aş putea trăi dacă toate astea ar dispărea brusc? Ce-mi aparţine? Ce accept? Ce simt şi ce vreau cu adevărat?
Iar când toate întrebările îşi vor fi găsit răspunsuri sincere, cu siguranţă… Soarele va reapare acolo unde-i va fi locul.
Ne lăsăm Soarele să apună atât de des, încât uităm că, de fapt, pentru a putea apune, mai întâi EL trebuie să răsară! 

Fiţi pentru cei din jur, 
Calde şi blânde raze de soare.
Lăsaţi-i să vă fie asfinţit …
Când mergeţi la culcare!

Fiţi pentru toţi ai voştri,
Frumos albastru infinit…
Ca ei să poată fi pentru voi,
Tot ceea ce v-aţi dorit!

Bucureşti, 15 Sept. 2013


duminică, 1 septembrie 2013

De-aş şti…

Dac-aş şti pe unde trece fericirea…
Pe-aleea ei mi-aş îndrepta privirea,
Şi tare-aş vrea să-i zic câteva vorbe…
Acolo unde eşti, necazul să ţi-l spele.

În calea ei doar bucurie să-ţi aducă,
Iar chipul tău, de veselie să-l inunde.
Liniştită, ea  să ţi se aşeze la masă…
Să ţi se pună-n suflet şi să nu mai iasă!   

Iar eu, eu îmi doresc să fiu împlinită…
Şi alături de tine, mereu să fiu fericită!
Aş vrea să te încrezi în ceea ce spun…
Căci îmi doresc, tot ce este mai bun!  

 Când braţul tău, talia-mi va-nconjura,
Aş vrea să-i simt tremurul şi puterea...
Căci alinare-aş vrea mereu să-mi fii, 
Ca de necazuri să uit, să nu mai ştiu!

Din ochi… să-mi ştergi uşor lacrima,
Ce pe obrăjori încet şi lin coboară…
Iar din suflet…să-mi alini durerea,
Când voi simţi că totul mă doboară!

Nu ştiu dacă să mă bucur sau ba!
Dar ştiu, că tu, m-ai alungat tristeţea,
Din serile mele pustii, şi din nopţile lungi…
Când îmi doream, singură să nu mai fiu!

Versuri, Maria D.

Braşov, 25 August 2013

Frăţiorului meu!

Ai fost şi încă-mi eşti rază de soare
Lumină şi căldură în zorii dimineţii…
Tu frăţioare, faci clipa să nu doară,
Şi-mi dai mai mereu  savoare  vieţii!

Eşti frăţiorul meu drag şi minunat,
Darul ce parinţii noştrii mi l-au lăsat,
Când din această lume, ei au plecat.
Eşti darul meu nepreţuit şi-adevărat! 

Când mi-a fost greu, mereu m-ai ajutat,
Cu zâmbetul şi vorba bună ce mi-ai dat.
Cu tine împreună, de toate eu uitam…
Când lacrima din ochi,  tu mi-o adunai!

Eşti prietenul cel mai de pr şi adevărat,
Pe care bunul Dumnezeu, mie mi l-a lăsat!
În tine sunt doar sentimente adevărate,
Care reflectă din plin, dragostea  de frate.

Eşti omul ce adesea m-a vegheat în noapte,
Chiar de uneori, tristeţea nu-ţi dădea pace!
Eşti Omul simplu care strigă după adevăr,
Şi cel ce mi-a ghidat în viaţă… al meu zbor.

Datorită tie, astăzi strălucesc sub soare,
Datorită ţie, mi-am văzut fetiţa mare!
Prin efortul tău am devenit învingătoare,
Când nu mai credeam că voi avea scăpare! 

Ţie, frăţorul meu drag, pentru tot ajutorul, 
Ţie, cel care de lacrimi mi-ai şters obrăjorul 
Ţie ,frăţiorul meu drag, astăzi îţi mulţumesc,
Căci datorită grijii tale… eu astăzi trăiesc!

Versuri Maria D.

Braşov 28 August 2013

Lacul cu nuferi


Pe micul lac cu nuferi…
Când zorii se odihnesc,
Şoapte de iubiri,     
Pe oglindă-i poposesc.

În dimineaţa liniştită,
Le aud cum şuşotesc…
Deşi-s încă adormită,
Cu gându-mi se-mpletesc!  

De ce inimă nu te deschizi  
Şi tu, ca floarea de nufăr!
De ce mai abitir te-nchizi,
Şi mă faci doar să sufăr…

De ce-ţi aduni braţele,
Şi nu ştii cum să te bucuri…
Când toţi mugurii iubirii,
Îşi deschid spre tine florile…

Când zorii zilei se ivesc...
Lacrimi în ochi îţi zăresc!
Ştiu că-s lacrimi de fericire,
Ce s-au trezit din amorţire!

Bucură-te cât mai poţi inimă,
Căci va veni o vreme când…
Pentru toate, tu, vei plăti vamă,
Şi dorul în pipt arzând…

Versuri Maria D.
Braşov 30 August 2013

În cartea vieţii!

Mi-ar place să mă simt mereu aşa!
Să-ţi cunosc visele şi viaţa ta…
Cu blândeţe să-ţi ating inima,
Şi duios să-ţi şoptesc…lasă-te iubit!

Aş vrea să te ţin strâns sub ploaie, 
Ca să-ţi sărut zâmbetul copilăresc…
Să-ţi  simt durerea când te doare,
Să simt frumosul când te privesc!

Stiu ce e frumos, când mă uit la tine…
Tu-mi eşti scutul în lumea de minciună! 
Iar atunci când, tu,  priveşti spre mine…
Lumea parcă-i alta, devine mai bună!

În siguranţă lângă tine-aş vra să fiu…
Oriunde m-aş afla, scut tu să-mi fii!
Eu, să-ţi dăruiesc tot ceea ce pofteşti,
Tu, să-mi aduci tot ceea ce-mi doresc!
 
Nimic nu pare greu şi de neîmplinit,
Când de pe faţă, lacrimile sau oprit!
Totu-i uşor de când ne-am întâlnit…
Poate-n cartea vieţii, aşa a fost scris!

Versuri, Maria D.
Braşov, 23 August 2013


Îţi mulţumesc!



În fiecare dimineaţă când mă scol,
Mă spăl, îmi pun în cană cafeaua
La aer afară o zbughesc repejor…
Ca să-mi beau în tihnă licoarea.

Iasomia lângă care-mi sorb cafeaua,        
Mă aşteaptă în fiecare dimineaţă!    
Soarele îmi dă bineţe când răsare..
Iar Tâmpa mă priveşte cu blândeţe.

E semn că începe iar o zi frumoasă,
În vara asta care-i foarte generoasă. 
Aşa-i aici la munte mai întotdeauna,
Aşa frumos ştie să-ntâmpine natura!

Se cade ca pentru darul ei Dumnezeiesc,
Şi  pentru tot ce-n vacanţă mi-a dăruit…
Se cade ca eu, tare mult să-i mulţumesc,
Căci sufletul cu drag, ea, mi l-a împodobit!

Versuri, Maria D.
Braşov, 20.08. 2013


Nu-ţi fie teamă…

De simţămintele care-n inimă,
Şi-n adâncul fiinţei sălășluiesc
Acum sufletul, ţie,  îţi lacrimă,
Că nu ştii de poţi să-ndrăzneşti.

Sufletul  încearcă aţi spune…
Nu-ţi fie teama să-ndrăzneşti…
E mai rău când dorul te răpune!        
Încearcă! Nu-ţi fie teamă să iubeşti…

 Niciodată parcă lumina soarelui,
Nu ţi-a îmbucurat faţa aşa de tare…
Ca azi ,când ai simţit al iubirii fior,
În sufletu-ţi ce zburda de fericire! 

Într-o singură clipă şi-a revărsat
Mulţumirea din prea-naltui regat…
Şi Soarele pentru tine s-a bucurat,
Iar peste suflet, căldură a-mprăştiat.

Nu risipi căldura ce tocmai ai primit,
Este darul pentru suflet de nepreţuit.
Este ceea ce tu, ai aşteptat demult …
Este darul, ce te poate face împlinit!

Versuri, Maria D.

Bucureşti, 01 Septembrie 2013

Parfum de orhidee

Sunt blânda zare cu parfum de orhidee,
Care nu te-alintă cu arome care mint!
Vrei să mă porţi pe a destinului alee,
A castelului din suflet cu vise de argint.

Sunt marea care îţi surâde în privire,
Cea care te-a purtat pe-a valului aripă..
Te-a îmbrăcat în blânda-i mângâiere,
Şi ţi-a scris iubirea-n suflet într-o clipă!

Sunt înger ce te-ating uşor cu-a mea aripă…
Şi te prinzi de ea rugându-mă: ”mai stai!”
Sunt veacul care se transformă în clipă…
Când pe-a mele braţe te port către rai…

Sunt ce-ai vrut să-ţi fiu! Îţi sunt scânteie vie…
Ce uneori se teme să nu se stingă. Sau poate nu!
Dar ştiu că parfumul meu sublim de orhidee…
Îl simţi în tot ce sunt… chiar de vrei sau nu!

Versuri Maria D.

Braşov, 27 August 2013