Dincolo...

Dincolo.... de acest ecran al monitorului, distant și rece, sunt suflete de oameni pe care-i întâlnim cu totul întâmplator : unii ne iubesc, alţii nu ! Alţii ne privesc, unii trec nepăsători pe lângă noi.Cei mai mulţi se uită, şi trec mai departe fără să citească înşiruirea de cuvinte, din care sufletul nostru este parte integrantă. Păcat ! Pentru că uneori, un simplu mesaj citit cu sufletul poate încânta, poate face să-ţi tresară inima, poate chiar să-ţi schimbe viaţa. Dincolo de toate acestea, de zbuciumul vieţii, de trăirile noastre interioare, cuvintele pot fi emoţionante, ziditoare de nesperate bucurii. Ele pot face să răsune acorduri în inima şi sufletul nostru. Cu toţii suntem suflete-trăitori în cuvinte şi imagini. Un Om la un capăt de lume, ne poate umple ochii de lacrimi fierbinţi, iar inimile de-ncântare nebănuită. Altul ne poate aduce în suflete un licăr de bucurie prin simplul fapt că ne-a privit…şi ne-a citit mesajul, lăsându-şi amprenta paşilor lui, pe paginile noastre. De aceea trecătorule, te rog să ai mare grijă cum păşeşti, pentru că păşeşti peste sufletul meuşi n-aş vrea să mi-l striveşti.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Lasă-mă să-ţi arăt!

        Lasă-mă să-ţi arăt!

Lasă-mă sa-ţi fiu, ploaia ce-a picurat…
Lasă-mă sa-ţi umplu trupul însetat,
Care este de atâta aşteptare, uscat…
Şi de arşiţa zilelor, mereu însingurat.

Lasă-mă să mă revărs uşor peste tine…
Şi timidă, să te-ating şi tainic să te simt.
Lasă-mă să te chem,  mereu doar pe tine…
Atunci când norii albi, se dezlănţuie subit.

Lasă-mă să te răsfăţ numai în sărutări…
Iar tu, să-noţi în apa vie ce te-mpresoară,
Şi te-nfioră, când te sufoc cu îmbrăţişări,
Ca să-ţi doreşti  să fiu lângă tine,  iară!

Lasă-mă să te opresc o clipă din veşnicie…
Sub ropotul de ploaie...cu iz de iasomie.
Să-ţi arăt cum este să iubeşti cu-adevărat,
Atunci, când sufletul, îţi este sincer şi curat!

Versuri, Maria D.
Bucureşti, 6 Octombrie, 2012

vineri, 6 aprilie 2012

Cu tot ce-ncerci!



Cu tot ceea ce-ncerci mereu, să-mi zici ,
Uneori, mă simt aşa frumos chemată…
Numai că… sunt atâţia băieţi pe-aici,
Şi pe toţi îi simt, cum abia mă aşteaptă...

Ştii să spui, vorbe care adesea îmbie,
Şi vrei să pari şi un mare vrăjitor...
Însă, pe mine,  cu-a ta mare vrăjitorie,
N-ai să mă faci, nicicând, să mor de dor !

Chiar dacă, prin vorbe, crezi că mă vrăjeşti,
Ştiu să fiu destul de tare, şi nu cred că ţine!
Mie, mintea n-ai să poţi să-mi zăpăceşti!
Tu…te joci doar cu focul...şi nu este bine...

Nu-ţi imagina cumva, că vei putea vrăji!
Sperând astfel, că-n mine poţi trezi fiori.
Vorbe frumoase ticluieşti, despre iubire,
Dar o faci mereu, doar la nivel de teorie.

N-am să mă pierd ca o mică fecioară,
Pentru că, de iubire, tu… eşti departe !
Vorbele tale abile, chiar crezi că  înfioră,
Deşi...s-ar putea să ai şi tu, dreptate!

Când voi fi, cândva, cuprinsă de iubire…
Îmi voi dori, în braţe să te strâng, de dor!
Şi-atunci, să vibrezi şi tu, de fericire…
Simţind din plin, ce înseamnă să faci amor !

Eu sunt frumoasă, jucăuşă şi şarmantă…
Iar tu, eternul visător...din depărtate zări.
Nu-mi permit să mă las, de tine fermecată,
Cu-atât mai mult, de-al tău surâs cuceritor !

Eu ştiu că prin firea mea, sunt cam nepăsătoare.
Dar tu, te aştepţi, cumva, ca eu să-ţi cad în plasă. 
Poate dorinţa-ţi este  intensă şi prea arzătoare,
Nu mai cred demult, că se mănâncă, tot ce zboară!

Versuri, M. D.
Bucureşti, 6 Aprilie, 2012

marți, 3 aprilie 2012

Am obosit!


Când te-am întâlnit, iubirii, mi-am dorit, să-i pot da glas.
Ceea ce  simţeam, rima cu tine, şi mai scos din impas.
Apoi, mi-am dorit întruna, ca pe cerul tău albastru,
Eu să pot face popas, în serile târzii de toamnă, la apus.

Uneori, şi-n în nopţile când, stelele pe cer lucesc străine.
De-atunci, eu, alerg întruna, într-un cerc închis, ca nebuna.
De multe ori îmi doresc, să am şi eu, o  mică rază de lumină.
Ca mai apoi, să-mi doresc…să-ţi pot spune, cât te iubesc!

Aşa credeam eu, atunci! Că te-ai născut, pentru mine..
Dar cerul întreg… prin gestul tău,s-a prăbuşit peste mine.
El s-a ascuns deodată-n ploi , iar paşii mei, de-atunci…
Strivesc întruna, destine, pentru că-n toţi, te văd pe tine.

Am obosit să mai aştept, o clipă pentru amândoi…
Am obosit s-aştept mereu o clipă, care nu mai vine.

Versuri, M. D.
Bucureşti, 1 Aprilie, 2012

O frumoasă amintire!


Nu ne-am întâlnit niciodată faţă-n faţă!
Dar cu deosebită grijă, ştim să ne oferim,
Ori de câte ori avem posibilitatea…
Gândurile, şi ne urăm ceva frumos…

Ne amăgim cu speranţa zilei de mâine…
Ehei! Dar cât este frumos, nu-i aşa?!
Suntem  prieteni, pe durată nedeterminată…
Eu sunt o lacrimă, iar tu, eşti o blândă adiere…

Şi  împreună, completăm acel gând.
Nu avem interese, nu avem justificări!
Ne completăm timpul ce ne prisoseşte,
Încercând astfel, să ne apropiem sufletele…

Şi-atâta timp, cât vom avea ceva de spus…
Vom fi prieteni, şi gândul ni-l vom împărtăşi.
Apoi… când nu vom mai avea nimic a spune…
Vom deveni, doar o frumoasă amintire.

Versuri, M. D.
Bucureşti, 2 Aprilie, 2012

Mi-e dor...


Mi-e dor să mai aud marea cântând,
În briza dulce, ce-nvăluie  dimineţi.
Mi-e dor, de glasul undei fremătând,
Şi de iubirea, precum o văd poeţii.

Mi-e dor , să mai simt mirosul crud,
Al frumoaselor flori de primăvară!
Mi-e dor, de valul care-mbracă când,
Aud ecoul nesfârşit, al viselor de vară.

Mi-e dor, să mai pot privi de-aproape,
Către răsăritul minunat… cel din adânc.
Şi-mi este dor, de curcubeul dintre pleoape,
Ce, de când lumea, zace, între cer şi pământ.

Mi-e dor, şi de asfinţitul  frumos, şi cald,
Şi de norii, ce îmbracă-n asfinţit, zarea.
Mi-e dor, când ceru-n asfinţit, adoarme,
Pe luciul minunat, al mării de smarald.

Mi-e dor, să mai privesc iarăşi în zare,
Şi să-mi mai fac visuri! Cum ar fi oare!
Mi-e dor, şi de acea domnişoară care…
Privea pământul, plângând în  depărtare…

Versuri, M. D.
Bucureşti, 2 Aprilie, 2012

duminică, 1 aprilie 2012

Îţi amintești de mine?


 
Sunt eu, prinţesa ta! Sufletul ascuns în palmă.
Sunt glasul inimii tale, din noaptea târzie…
Când, cu drag tu, mă-nvelești cu aripile iubirii,
Iar în  sufletul tău blând , îmi deschizi cărare.

Mă alinţi cu şoaptele tale, şi eu mă adâncesc,
În acea sclipire minunată a ochilor tăi vii, căprui…
…Sau poate-s verzi …uneori visători sau zglobii…
Când sufletele adorm îmbrăţişate, în nopţi târzii.

Cum aş  putea uita vreodată, fericirea ce mi-ai dat…
Sau acele clipe, când  tu, mă mângâiai neîncetat .
Cerul ne scaldă în praf de stele, ce ni se aşează pe vise,
Vise ,unde ne căutăm mereu, așteptând clipele promise..

Mă trezesc în şoapte de dor , tu…eşti lângă mine.
Iar vocea ta, mi-alungă neliniştea ca prin minune …
Apoi, te-așez de fiecare dată, pe-o margine de gând,
Ca să-mi inunzi întreg sufletul, iar eu, să nu mai plâng..

Doar tu-mi umpli, clipele de singurătate cu iubire…
Şi doar tu, aşa cum ştii, cu multă cu tandreţe.
Noaptea , din stele , cu răbdare , tu-mi faci colier.
Închid ochii şi te strâng între gene, eşti un mister…

Te sărut cu toata dragostea mea, cu multă dăruire,
Şi-ncerc întotdeauna să-ţi spun, cât mi-e de bine.
Apoi, râd cu poftă, plâng, iarăşi zâmbesc, atunci…
Când simt că totul în jurul meu,  emană... iubire !

Versuri M. D.
Bucureşti, 1 Aprilie, 2012

joi, 29 martie 2012

Prieten drag…



Atunci, când aici, întâia oară te-am întâlnit,
Am simţit în mine, că din plin,în viitorul apropiat,
Locul,  în sufletul meu trist, ţi-l vei fi câştigat,
Şi nici nu ştii, cât de sincer şi de mult m-am bucurat.

Te-am privit, te-am ascultat, şi apoi treptat, treptat,
Cu braţele deschise, în suflet te-am îmbrăţişat.
Apoi, am simţit cum, toată căldura sufletului meu,
Se îndrepta către tine, neîncetat şi mereu.

Încet, încet, ai reuşit să te cuibăreşti în sufletul meu,
Şi, solemn, mi-ai promis, c-ai să rămâi acolo mereu.
Că-n fiecare clipă, şi-n fiecare ceas, din noapte sau din zi,
Te vei gândi neîncetat la mine, şi-am ştiut că aşa va fi!

Am simţit, că din viaţa mea, n-ai să mai pleci nicând,
Indiferent câte furtuni vor veni, şi ce viaţa ne va oferi.
Prieten drag şi scump, al sufletului meu…Aici rămân…
Şi-n gând, am să te-aştept să vii, cât pe lume voi mai fi!

Versuri, M. D.      
Bucureşti, 06.02.2012

sâmbătă, 24 martie 2012

Sufletul


Sufletul este locul unde se sedimentează
Bucuria, împlinirea, tristeţea, dragostea,
Dezamăgirea, şi de multe ori, fericirea.
Locul unde te poţi simţi ca acasă.

Locul unde cauţi liniştea şi pacea,
Locul unde primeşti pe cineva drag,
Şi care uneori, mai şi sângerează.
Şi doare, când acel cineva,pleacă din viaţa ta.

Este locul unde, în permanenţă cauţi,  
Dar, de fiecare dată găseşti altceva...
Locul unde, înălţat, te simţi adesea,
Şi doborât de trăirile pe care le ai.

Tremurând, încerci să le cercetezi,
Să le experimentezi, şi să le consumi.
Sufletul este locul tainic al cunoaşterii ,
Dar mai ales, locul în care la taifas, stai!

Amândoi, faţă în faţă cu adevărul,
Şi mereu povestind şi apoi, analizând,
Îndeaproape, fiecare reacţie avută ...
Locul unde, nu poţi să te eschivezi ...

Este ecranul pe care se derulează
Filmul vieţii tale , scenă după scenă!
Iar tu, ca un spectator umil şi cuminte ,
Stai şi priveşti fără să poţi interveni.

Fără să poţi sări peste momentele
Pe care le-ai trăit şi simţit, doar tu singur ...
În felul tău, unic! După ce filmul, se va fi încheiat
Multă vreme, rămâi aşa…nemişcat…

Dureros de nemişcat! Apoi cu mişcări încete,
Te apleci să aduni bucăţelele de suflet.
Bucăţele, ce s-au împrăştiat în toate direcţiile ...
Le reaşezi în forma ştiută, ce-o avea sufletul tău.

Dar în încercarea ta disperată, de a-l reîntregi ...
Oare chiar crezi, că vei reuşi ?! Ce este sufletul ???
Este însăşi viaţa din noi, iar fără suflet nu am exista.
Născuţi din ţărână, praf aruncat în ochii existenţei. 

Suntem suflete pierdute, la fel ca florile!
Iar apoi, aruncaţi în oceane de furtuni.
Suntem, doar nişte biete cruci vii,  
Între cer şi pământ. Asta suntem!

Versuri, M. D.
Bucureşti, 22 Martie 2012

Chiar dacă…



Mi-am risipit fiinţa cu fiecare boare,
Pe care am suflat-o şi-am dat-o altcuiva!
Am pus în fiecare cântec, şi-n fiecare zâmbet…
Mereu am pus, câte un pic din fiinţa mea.

Apoi, am reîntregit-o, cu lacrimi şi suspine,
Cu doruri neîmplinite şi vise ce-au murit!
Dar mereu am renăscut, din propria-mi cenuşă,
Chiar dac-am fost uneori,  trântită la pamânt!

Cu sufletu-mi rănit, mereu m-am ridicat,  
Spre alte începuturi, cu forţe noi, spre infinit.
Şi chiar de-n viaţă, nu mi-a fost prea  uşor…
Iar alteori, mi-a fost mai greu…am răzbit!

Versuri, M. D.
Bucureşti, 11 Noiembrie 2011

vineri, 23 martie 2012

A trebuit…


A trebuit să învăţ că doar pentru mine, trebuie să-mi canalizez energia şi ambiţia…şi să iau oamenii aşa cum sunt! Să nu mă mai chinui, să-i înţeleg şi să-i cunosc, ci doar să-i văd şi să-i simt puţin, iar dacă sunt ceea ce îmi trebuie să-i păstrez, iar dacă nu…să fug cât pot.
A trebuit să învăţ că prietenia nu mai este, ceea ce am fost eu învăţată, că ar fi!  Acum prietenia este doar un troc de fapte, un troc în care trebuie să se menţină un echilibru.
Ar trebui să învăţ să nu-mi mai exprim bunele intenţii, sfaturi sau păreri, pentru că par atacuri la persoană, şi să accept, pentru că nu toţi oamenii pot fi deschişi, sinceri, încrezatori, chiar dacă din partea mea simt deschiderea, sinceritatea şi toată încrederea de care pot da dovadă.
A trebuit să învăţ ce-nseamnă dezamăgirile, ca să nu mai am atâtea aşteptări din partea altora, dar mai ales să înţeleg că…în viaţă  aşteptări nu poţi avea decat de la tine!
A trebuit să învăţ , să nu mai pun atâta suflet în orice, să nu mai dau atâta atenţie unor lucruri care nu-s ale mele, şi să fiu egoistă, şi să învăţ să-mi păstrez şi pentru mine, câte ceva din sufletul meu.
A trebuit să accept să-mi preţuiesc mai mult lacrimilre, să nu le mai vărs pentru oricine , care aruncă cu vorbe, doar că să vadă aceste lacrimi. A trebuit să învăţ să-mi păstrez calmul, să-mi domolesc temperamentul vulcanic, şi să-mi conserv neuronii, din care în curând îmi va rămâne doar unul şi ăla în comă!
Doar eu singură, am putut face câte ceva din toate acestea şi voi mai încerca să fac pentru mine, pentru sufletul şi nervii mei. Nu am un “safe mode” pe care să ştiu să-l activez… ştiu să fiu doar EU!  Un om mult prea deschis, recunosc, uneori poate prea impulsiv, dar foarte sincer, pentru foarte mulţi din cei ce-mi sunt în preajmă. Însă, promit că aşa cum am învăţat multe,  luând palme peste faţă de la viaţă, tot aşa voi învăţa şi această lecţie a  egoismului şi a nepăsării.
Sigur aşa, nu voi mai fi dezamagită, nu voi mai vărsa lacrimi şi nu-mi voi mai ucide puţinii neuroni pe care-i mai am!

Pentru că sigur, voi mai avea nevoie de ei!

Având în vedere multele dureri şi multa suferinţă de pe lume , un an mai bun , este dorinţa cea mai frumoasă, pe care o pot adresa cititorilor acestor rânduri.
 Dar ţinând cont de calitatea umană , a celui de lângă noi , mai ales când necesită ajutor , îngăduiţi-mi să cred că a ne ura unul altuia şi ..un om mai bun , cu aplicaţie personală , reprezintă coroana frumuseţii caracterului şi sufletului uman !
- ŞI TOTUŞI , EXISTĂ  ŞI OAMENI BUNI !
Omul bun simte că aduce împlinire, trăieşte prin bucurii, respectă libertatea celorlalţi.
Nu ne naştem buni sau răi, doar trişăm în jocul valorilor şi al principiilor.
Câţi îşi pun întrebări, câţi analizează, câţi nu se folosesc de indiferenţă? Mulţi....


Bucureşti, 23 Martie 2012
M.D.

Ochii verzi



Adoră-mi ochii verzi, şi mângâie-i de-i vezi,
Pentru că au lumină-n ei, şi lacrimi, şi scântei.
Admiră-mi ochii verzi, şi spune-le poveşti…
Atunci, când ei, cu dragoste, şi dor te privesc.

Dar… în ochii-mi  verzi, să nu te-ncrezi,
Când străluciri de foc, tu vei zări în ei!
Sunt umbre fără de noroc, şi licăr jucăuş,
Care, tresaltă în ei, uneori…neînţeles.

Când lacrimi reci ca marea, alunecă din ei,
Oferă-le un uşor şi blând, sărut pe pleoape…
Iar ploaia, izvorâtă din ei, iute se va pierde,
Şi zâmbetul va reapare, şi te vei pierde-n ei.

Dar ai grijă! Stai deoparte, când vei constata,
Că ochii-mi sunt, mai verzi decât smaraldul.
Chiar de te-ngheţă din privire, şi-ţi zguduie suflarea,
Nu-ţi fie teamă! Sunt totuşi blânzi, buni şi credincioşi.

Numai… să nu-ţi treacă prin minte, cumva…
Să încerci, în vreun fel, să-i trădezi cândva…
Abia atunci, vei putea simţi, pe pielea ta,  
Cum rapid, se transformă,  în ochi de felină…

Versuri, M. D.
Bucureşti, 21 Martie

Cât trăim!




Cât trăim, ca furnica adunăm,
Pentru a noastră bunastare...
Dar apoi seama, cu toţi ne dăm …
Că într-o zi, toate, pot să dispără.

Aparem în viaţă printr-un miracol!
Un miracol, ce încă, nu este definit,
Deşi avem în noi, câte puţin din tot,
Ne ia mult, pentru că învăţăm încet!

Apoi, pentru că nimic, nu e fi suficient…
Repede-ncercăm vieţii să-i luăm înainte.
Ne dorim ceva, dar după ce-am obţinut,
Mereu ne macină, alte şi alte dorinţe!

Vrem mult, parcă din ce în ce mai mult.
Şi începem o cursă nebună şi bâjbâim…
Prin întuneric, şi uităm de ce-am venit,
Pe această lume şi nu ştim cum să trăim.

Clipele trec, şi înapoi,nu se mai întorc... 
Iar în suflete, doar amintirile ne rămân.
Ele sunt nepreţuite şi le păstrăm în noi,
Şi nicicând pe lume, ele, n-au aseamăn.


Versuri, M. D.
Bucureşti, 22 Martie 2012
 

"Nu ceea ce avem în buzunare este important, ci ceea ce avem în inimă"