Însemnări ale sufletului,
Însemnări despre viaţă,
video,poezii,eseuri,proză,etc.
Dincolo...
Dincolo.... de acest ecran al monitorului, distant și rece, sunt suflete de oameni pe care-i întâlnim cu totul întâmplator : unii ne iubesc, alţii nu ! Alţii ne privesc, unii trec nepăsători pe lângă noi.Cei mai mulţi se uită, şi trec mai departe fără să citească înşiruirea de cuvinte, din care sufletul nostru este parte integrantă. Păcat ! Pentru că uneori, un simplu mesaj citit cu sufletul poate încânta, poate face să-ţi tresară inima, poate chiar să-ţi schimbe viaţa. Dincolo de toate acestea, de zbuciumul vieţii, de trăirile noastre interioare, cuvintele pot fi emoţionante, ziditoare de nesperate bucurii. Ele pot face să răsune acorduri în inima şi sufletul nostru. Cu toţii suntem suflete-trăitori în cuvinte şi imagini. Un Om la un capăt de lume, ne poate umple ochii de lacrimi fierbinţi, iar inimile de-ncântare nebănuită. Altul ne poate aduce în suflete un licăr de bucurie prin simplul fapt că ne-a privit…şi ne-a citit mesajul, lăsându-şi amprenta paşilor lui, pe paginile noastre. De aceea trecătorule, te rog să ai mare grijă cum păşeşti, pentru că păşeşti peste sufletul meuşi n-aş vrea să mi-l striveşti.
Este pacat oare ca mai cred in dragoste la prima vedere, si ca sunt o romantica, comunicativa, sincera si devotata principiilor mele ?!
Este oare chiar atat de mare pacatul ca ...sunt un om normal care nu doreste decat sinceritate si onestitate din partea celorlalti.
Este pacat sa fiu EU, cu defecte si calitati.
Pentru multi altii, pot fi ce vor ei: nu ma deranjeaza !
Dar m-ar deranja sa insemn altceva, pentru cei care ma stiu si ma cunosc cu-adevarat.
De-a lungul vietii suntem obligati de situatii, de circumstante sa invatam mereu, chiar daca ne place sau nu !
Dar numai cu timpul si capatand experienta datorita tututror celor petrecute in viata, invatam sa percepem diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet.
Amorul nu inseamna a te culca cu cineva si a avea pe cineva alaturi, pentru ca el nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, incepe sa inveti... ca saruturile nu sunt contracte iar cadourile nu sunt promisiuni.
Si ca in acest fel incepem sa ne acceptam caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, invatand sa ne construim toate drumurile bazate in astazi si acum, si punind bazele unui maine.
Dar pentru ca terenul lui "maine" este prea nesigur pentru a face planuri ... si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatate drumului, invatam ca daca e prea mult,
pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.
Asa ca incepem sa ne plantam propria gradina, si sa ne impodobim propriul suflet, si in loc sa mai asteptam ca altcineva sa ne aduca flori, invatam ca putem suporta, ca intr-adevar avem forta, si ca intr-adevar suntem valorosi, si invatam si invatam ... si cu fiece zi care trece, mereu invatam ceva nou.
Cu timpul invatam, ca a sta alaturi de cineva pentru a ne oferi un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut…
Cu timpul intelegem ca doar cel care e capabil sa ne iubeasca cu defectele noastre, fara a pretinde sa ne schimbe, ne poate aduce toata fericirea pe care ni-o dorim.
Ne damseama cu timpul, ca daca suntem alaturi de aceasta persoana doar pentru a ne intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vom ajunge sa nu mai vrem sa o vedem.
Ajungem cu timpul sa intelegem ca adevaratii prieteni sunt numarati, si sint aidoma cartilor pe care le avem: putini si de calitate!
Si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.
Cu timpul invetam ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit, asa cum cu timpul invetam ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, doar sufletele cu adevarat mari o pot face.
Cu timpul intelegem ca daca am ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia sa nu va mai fie la aceeasi intensitate.
Cu timpul ne dam seama ca desi putem fi fericiti cu prietenii nostri, intr-o buna zi vom plange dupa cei pe care i-am lasat sa plece, si asa ne dam seama ca experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata.
Cu timpul ne damseama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, si mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.
Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele sa nu mai fie asa cum sperai.
Tot cu timpul ne dam seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traim exact in acel moment.
Cu timpul vedem ca desi ne simtim fericiti cu cei care ne sunt imprejur, ne vor lipsi teribil cei care mai ieri, erau cu noi si acum s-au dus si nu mai sunt...
Cu timpul invatam ca incercand sa iertam sau sa cerem iertare, sa spuem ca iubim, sa spuenm ca ne este dor, sa spuem ca avem nevoie, sa spuem ca vrem sa fim prieteni, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.
Dar din pacate, absolut toate acestea se invata doar cu timpul..
Si de aceea EU sunt un suflet care va plange neincetat in adancul lui, dar care a invatat ca toate acestea nu se pot invata decat cu timpul si doar dupa ce experientele prin care-ai fost nevoit sa treci te-au marcat intr-un fel sau altul, si te-au determinat sa-ti reevaluezi principiile si pozitia in viata de zi cu zi, vis-a-vis de tot si toti cei care te inconjoara, incepi sa vezi altfel lucrurile si sa stii cum sa evaluezi cu adevarat lucrurile si potentialul pe care-l ai.
O zi minunata tuturor celor care-mi parcurg pagina si-mi lasa comentarii, dar nu numai!
Doar cineva ca mine poate iubi prea mult
Mă-ntreb dacă-i nevoie iubirea să-ţi ascult ?
S-au am pierdut-o cumva în valurile-albastre
Ascunsă printre perle în adâncimi prea reci
Pentru că te iubesc... aproape cu durere
De aceea nu îndrăznesc, să-ţi cer să mă iubeşti...
Lasă-mi, doar lumina din ochi să ţi-o citesc
Când nopţile-s albastre şi-n întuneric cresc...
Întoarce-te spre mine ca să te pot privi !
Privindu-mă in ochi...iubirea-mi vei simţi
Cum arde-ncet, mocnit, în jurul tău cuminte,
Hai! Vin-o lângă mine, căci doru-mi e fierbinte!
Pentru a-ţi atinge părul şi mainle fierbinţi
Să-ţi potolesc dorul chemărilor ce-ascund... Respirări uşoare, şi dialoguri ce se sting, În somnul cel adânc ce-n braţe-mi te cuprinse...
Te ţin uşor la pieptu-mi...iubitul meu drag,
Ca să mă ai şi-n vise, să fim din nou doar noi. Eu... tu...şi-un norişor firav pe cerul înstelat,
Şi tot ce mi-ai promis candva... dar ai uitat!
Nu-mi trebuia nimic din ce e pe Pământ.
Când mă luai în braţe, sufletul mi se zbatea, Uitand chiar şi de mine,de tot ce ma-nconjura. Ai fost... tot ce-mi doream, dar n-a fost sa fiu a ta!
Şi azi te mai chem în gandurile mele,
Dar cuvintele-mi sunt poate prea grele,
Ca să-mi mai răspunzi acum la ele…
De parcă nimic din ce-ţi transmit, n-ai înţelege!
Azi te întreb, tu nu-mi mai răspunzi....
Azi te chem dar, nu mă mai auzi...
Sunt femeia din nopţile-ti tarzii…
Sunt cea căreia i-ai promis că ai să mai vii.
Femeia care-ti asculta mereu sufletul
Şi care în serile tarzii, intotdeauna te-nsotea,
Şi–ţi oferea seară de seară acele mici bucurii…
Pentru că mereu ştiai să fii…
Şi-acum mai stau de veghe seara
Şi mai aştept la fel... ca-ntaia oară
Ca soneria să-nceapă să sune iară,
Să-ţi aud iarasi vocea caldă şi suavă!
Te alint şi-acum, în gandul meu.
Şi încă-mi mai doresc din nou...
Să îţi aşezi încet căpşorul tau,
La căldura pieptului meu.
Te chem la fel, în fiecare seară
Din toata puterea inimii...
Ca.să vii în pragul casei mele
Si să-mi apari, ca în acea seară.
Şi-n gandul meu, te chem mereu...
La fel de mult ca-ntaia dată
Cand tu-ai păşit în sufletul meu,
Şi-ai intrat în casa mea, pe inserate!
Cum să-mi împiedic sufletul însingurat Să nu-l ajungă pe-al tău cutremurat ? Cum să-l înalţ mereu, deasupra ta, Spre alte lucruri, alte culmi, altundeva ?
O!... Cat de mult, aş vrea să-l pot aduna, Langă ceva pierdut în umbra ta! Într-un ungher al sufletului,uitat de mult, Tăcut, strain, nefremătand,în noaptea grea,
Ce nu se-ndepărtează nici atunci cand, Adancurile-ţi lunecă departe, unduind. Şi tot ceea ce ne-nfioară, pe tine, pe mine, În mare taină, grabnic ne-mpresoară,
Aşa cum numai un arcuş, din două strune... Numai el poate, doar un sunet scoate. Pe ce vioară oare, suntem înstrunaţi ? Şi ce artist ne ţine strans în mana lui,
De ne-a lăstat pană acum, să unduim Doar după pofta inimii... şi-a lui!!!
Poate că Dumnezeu a vrut să fie aşa… Să ne purtăm mereu în suflete iubirea..
Şi pe oriunde-om merge, şi-om umbla, Să ne cântăm toată viaţa mereu iubirea. Şi întotdeauna să ne amintim de ea... Pentru că ce-a fost, nu vom mai avea!
Tarziu în seara singurătăţii mele, pictez cu ochii minţii un frumos tablou în sufletul tău…sau măcar încerc să pictez, aproape în linişte, mici cărări spre inima ta.
Cu puţinele resurse care mi-au mai rămas mă prind în acest joc,
si-i ating abia simţit tăcerea, încerc cu toată forţa sufletului meu să regăsesc în celălalt emoţia de un nou început.
Poate ca nu este decat rătăcirea ce-o caut de-o vreme încoace...
În fiecare lucruşor pe care-l zăresc nu este decat iubire, e lumea de azi şi de maine. E primăvară iar! Intră şi tu în ea.
Caută cu privirea ta, priveşte clar în ochii mei şi încearcă dacă poţi, să te oglindeşti în ei...Chiar dacă uneori nu recunoaştem, de cele mai multe ori cu fiecare gest, sau atitudine... căutăm iubirea.
Căutăm mereu motive să o sărbătorim, şi să arătăm neîncetat celuilalt că ne pasă... că vrem să ne legăm unul de altul. Încet, încet... să ne prindem în acest joc al vieţii şi să ne dorim ca iubirea să ne învaluie tot timpul şi împreună cu ea să putem zbura spre zări nemărginite.
În fiecare zi este bine să spunem cuiva sau, sufletului pereche...dacă Dumnezeu vrea să-l întalnim, "te iubesc", căutand atingerea privirilor... pe care atat de mult ni le-am dorit în nopţile cu lună plină a singurătăţii, din odaia casei noastre.
Hai ca împreună să încercăm să alungăm stresul zilnic, schimbările neanunţate, şi să încercăm, atat cat de stă în putere să dăm frau liber sentimentelor, speranţelor ce ne animă aidoma albinuţelor care încep să se îndrepte cu bucurie, spre locul de unde unde îşi pot culege dulceaţa aceea atat de dătătoare de minuni, şi asta doar pentru că au simţit primăvara în sufletul lorşi vor să se bucure de fiecare rază de soare care le ating.
Să nu anulăm "un început" de poveste cu o întalnire doar de dragul întalnirilor, doar de dorinţa aceea interioară, de a ne convinge că ceea ce vedem acum în faţa noastră, se regăseşte cu adevărat şi dincolo de acest monitor trist şi rece. Frumuseţea unui om nu constă nici in casele sau vilele pe care le are, nici in conturile din bancă, ci în sufletul lui, pe care dacă nu reuşesti să-l atingi, nu vei şti să faci o evaluare adevărată. Să încercăm să ne dorim această întalnire, pentru simplul motiv, dar nu tocmai de neglijat, că am dorit să vedem acea persoană, pentru că doar discutand cu ea/el, a reuşit prin exprimare şi nu numai, să trezească în noi acei fiori numai de suflet percepuţi şi odată cu ei, dorinţa de întalnire pentru a o putea atinge,să simţi cum îi poţi percepe vibraţia împreunării mainilor voastre, şi să procedăm numai în consecinţă de cauză luand cu încredere în propriile forţe, lucrurile aşa cum vin.
Să încercăm să trăim cu adevărat sentimente nobile de iubire, dacă inima ne-a spus ‘’ Da ‘’ , pentru că toate acestea ne-au fost date spre a le folosi de la bunul Dumnezeu. Să încercăm în măsura în care putem şi vrem să nu rănim pe nimeni încercand să-l cunoaştem mai mult decat ne permite, sau mai pe întelesul tuturor, să nu forţăm nota mai mult decat este cazul, pentru că nu vom face altceva decat să ne umplem pe noi de ridicol, iar pe celalalt de amărăciune, ştiind exact că, în viaţă…cu mana cu care întindem, cu aceea primim înapoi. Să încercăm să nu intrăm pe cat posibil, niciodată cu bocancii în sufletul nimănui, pentru că…într-o zi vom simţi şi noi la fel, pe pielea noastră cum este să te simţi rănit în suflet. Să spunem că ne putem permite uneori, sa ne batem joc de tot şi de toate, dar niciodată să nu ne batem joc de sentimentele altora. Este durerea cea mai mare pe care cineva ţi-o poate provoca în suflet şi nimic pe lumea asta nu doare mai tare decat cuvantul. Cu el impregnat in sufletul nostru ca o pecete, mergem mai departe şi nimeni şi nimic nu-l va mai putea şterge de acolo. Ce ne costă să încercăm să fim mai buni, mai înţelegători şi să acordam celorlalţi circumstanţe atenuante ?! Nimic, decat bunăvoinţa noastră.
Dragostea şi numai dragostea îi face pe oameni să se simtă egali.
Noaptea-i rece şi nu pot deloc s-adorm,
Fiori de dor în suflet, încet mi se răstorn
Râuri de lacrimi îmi curg uşor din ochi,
Cu gândul că poate-ai să te-ntorci!
Sunt tristă fără tine , nu pot nici să zâmbesc
Şiind cât te iubesc şi ce mult te doresc. La capatul lumii aş merge dac-aş şti,
Că într-o zi te vei intoarce ...că poate vei veni!
Iubirea ce ţi-o port, e numai pentru tine!
Şi se tot adună-n suflet ,tu nu eşti langă mine.
Încerc din răsputeri s-o ţin cat mai aproape...
Cu gandul că-ntr-o zi ,îmi vei bate iar la poartă!
Poate-ai să te-ntorci, nupentru că mă ştii,
Ci pentru că voi fi trezit în tine, noian de amintiri.
În ceaţa-nsingurării din sufletele noastre ,
În doruri nespuse , pierdute-n depărtare...
Am regăsit speranţa iubirii amăgitoare,
Zbătandu-se în pieptu-ţi lovit de nepăsare.
Ca floarea smulsă de-a vantului aripă ,
Ca norii risipiţi în zările adanci şi reci...
Iubirea ta... astăzi, din lanţuri se ridică
Dorind cu disperare, noi patimi ca şi ieri.
Zadarnic amintirea încercă să deştepte
Dorinţe adormite în umbra nerăbdării,
Când într-o zi, tu-ţi vei dori să mă aştepti ...
Atunci eu fi-voi, strajer la poarta nepăsării .
De parcă nu-ţi vine a crede, că totul s-a sfarşit!
Multe reproşuri, şi-atâtea cuvinte-nşelătoare. Dar poate că dintre noi... doar unul a iubit!
Privirea-mi este goală, a ta încă mai doare…
Şi toate parcă-s degeaba, în amurgul cernit.
În iarna ceţoasă, vei plange-n tine o vreme,
Cu aspre reproşuri, poate mă vei învrednici.
Şopti-vei alinturi, din toate trăirile foste...
Şi-n brăţele celeilalte, repede vei fugi.
Pentru tine, voi rămâne doar amintire, Iar tu pentru mine, vei fi fost doar trecut. Vom întoarce-amândoi o altă filă a vieţii, Şi nicând nu ne vom mai privi ca la-nceput. Îmi vor curge poate, câteva lacrimi pe faţă,
Ce-mi vor spăla buzele de dulcele-ţi sărut... Şi-aşa voi uita, c-ai fost candva,iubirea mea, Şi-odată, ţi-am dăruit trupul şi inima mea!
Persoanele fericite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun
Ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au.
Trăim felii de viaţă care, puse una langă alta, alcătuiesc întregul inimii
Credem adesea că putem suplini prin împliniri extraordinare într-o zonă
Bucăţi de viaţă în care lucrurile nu merg prea bine, însa greşim!
Nimic nu ţine loc de altceva. Trebuie să fim înalţi, senini, fericiţi,
Şi împliniţi în fiecare felie de viaţă…din viată.
Putem săavem grijă de fiecare bucatăde viaţă?
Putem fi atat de buni pretutindeni, încat,
Deseori cand privim în urmă, să nu avem regrete?
Persoanele care ne înconjoară sant oglinda noastră,
Le apreciem În funcţe de starea de armonie interioară
pe care o avem in orice moment. De aceea am sa-ti povestesc o istorioara care subliniaza ceea ce am afirmat mai sus.
ERA odată un bătran care stătea la marginea unei oaze,la intrarea unei cetăţi din orientul mijlociu
Un tanar se apropie şi-l întrebă pe bătran;
-nu am fost niciodată pe aici,cum sant locuitorii acestei cetăţi?
Bătranelul răspunse tot cu o întrebare;
-cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
tanărul zise;
-erau egoişti şi răi,de aceea mă bucur că am plecat de acolo.
Bătranelul răspunse;
-aşa sant şi locuitorii acestei cetăţi.
Puţin după aceea vine un alt tănar la bătranel şi pune aceeaşi întrebare;
abia am sosit în acest ţinut,cum sant locuitorii acestei cetăţi?
batranul îl intrebă;
-cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?
tanărul raspunse;
-erau buni,mărinimoşi,primitori,cinstiţi,aveam ataţia prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.
atunci omul nostru îi răspunse;
-aşa sant şi locuitorii acestei cetăţi
Dar un martor la discuţiile dintre bătranel şi cei doi tineri,intrigat de răspunsurile omului, i-a spus cu reproş...
-cum poţi da două răspunsuri total diferite la aceeaşi întrebare?
-fiule, spuse bătranelul,fiecare poartă lumea în propria-i inima.
Acela care nu a găsit nimic bun în trecut,nu va găsi nici aici nimic bun.
Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va gasi şi aici
oameni credincioşi şi de încredere.
PENTRU CĂ OAMENII SANT AŞA CUM ŞTIM NOI SĂ-I DESCOPERIM !