Doamne! Abia dac-o mai zăresc azi,

Aşa este de prinsă în negura urâtă.

Mândra Tâmpă pare că nici nu există,

Deşi-i acolo, ascunsă printre brazi…

Încerc din răsputeri să privesc în zare,

Şi încerc să-nlătur obstacolul din faţă!

Obstacol care-n calea privirii apare,

Iar în minte recompun Tâmpa furată.

Ştiu că ea este acolo, că n-a dispărut.

Îi ştiu forma, până şi durerea i-o ştiu!

I le simt în mine… fără să i le-ating…

Dar lipsa ei, îmi lasă sufletul pustiu.

Îmi e amprentă pe retina oculară,

Şi-i simt absenţa ca pe o frustrare.

Oare de ce acum negurii se aşezară,

Când ar trebuii gătită de sărbătoare!

Toamna, ea se-mbracă în veşminte bogate,

Şi-ntr-o paletă de culori demne de admirat.

Ea de prin august straiele îşi primeneşte…

Şi până-n noiembrie, sufletul ţi-l încălzeşte.

Aşa este ea! Aşa este Tâmpa cea frumoasă…

De-ar fi după mine, i-aş dedica o zi aleasă!

Toţi fotografii lumii i-aş angaja şi i-aş ruga,

Să-i imortalizeze în cele mai vii culori, cununa!

Apoi, cu grijă mare, operele le-aş păstra…

Ferecate cu mii de lacăte, pentru cândva,

Când viaţa şi vremurile noastre ar fi …

Doar în tonuri triste, de alb, cenuşiu şi gri!

Căci a adunat în ea, amintirile lumi-ntregi,

Amintiri uitate sub atâtea ziduri dărâpănate.

Amintiri sfâşietoare ale naţiei noastre-ntregi…

Ce s-au jertfit pe-altarul tărâmurilor uitate!

Versuri, Maria D.

Braşov, 21 August 2013