Amintirile...ne navalesc

                                                               

„Clipele vieţii trec, spre maine, spre mai departe, închizand în ele amintiri!”

Alteori, amintirile se uită şi dispar, timpul trece şi se pierde, visele se năruie şi nu vor mai fi niciodata la fel...tu iubire, ar fi trebuit să-mi îmbogăţeşti viaţa nu să o iroseşti, ar fi trebuit să vindeci un suflet îndurerat nu să furi şi mai mult din agoniseala lui..pentru că nu oricine are curaj să plangă, nu oricine are curaj să privească singur răsăritul, aşa cum nu oricine ştie să accepte şi să primească ceea ce i se dăruieşte...
Unei frunze, îi ia un timp să îşi schimbe culoarea, de la verde la acel portocaliu superb ori cărămiziu, pe care majoritatea îl adoră în zilele frumoase de toamnă.
Sufletul unui om, este asemenea unei frunze, îi trebuie un timp să se coacă.
Să se formeze şi să ofere  dragoste; şi o face datorită soarelui stralucitor din viaţa fiecaruia. Faptul că frunzele sunt de mai multe tipuri, arată că şi sufletele oamenilor sunt diferite, unele ofera dragoste mai repede, altele mai greu, depinde de strălucirea soarelui.
Timpul este liberul arbitru, el ne oferă şansa ,blandeţea să ne bucurăm de misterul din viata noastră.De aceea am iertat greşeli de neiertat, am încercat să înlocuiesc persoane de neinlocuit şi să uit persoane de neuitat.
Am acţionat din impuls, şi am fost dezamagită de oameni pe care-i credeam incapabili să mă dezamagească. Poate am ras cand n-ar fi trebuit s-o fac...
Mi-am facut prieteni veşnici, am iubit şi am raspuns iubirii, dar s-a intamplat să fiu şi refuzată. Au fost momente în viaţa mea cand am strigat şi am sărit în sus, de atata fericire, am trîit pentru dragoste şi am făcut promisiuni de veşnicie, dar apoi mi-am frant inima. Am plans ascultand muzica sau privind deseori fotografii, amintindu-mi de cate-un loc pe unde trecusem şi mă marcase, de cate-un chip pe care mi l-aş fi dorit să-l mai zaresc din cand in cand, de cate-un gest făcut în treacat, de cate toate!
Am telefonat doar pentru a auzi din nou un glas atat de drag mie, şi neuitat, apoi m-am îndragostit iarăşi de un suras. Am crezut că voi muri de atata nostalgie..pentru că toţi purtăm în suflet o dorinţă imensă de iubire..în care ne dorim să strălucim pentru cineva, să iubim şi să trăim acea iubire. Fiecare purtăm în suflet paradisul nostru pierdut, speranţa că va exista cineva acolo, care ne va salva cineva care să ne mingaie, să ne asculte, să ne înţeleagă, să fie mereu prezent pentru a ne intinde un braţ...poate nu mereu foarte puternic, dar mereu acolo...o persoana care să ne şsoptească la marginea gandului, în fiecare dimineaţă, în fiecare seară că suntem iubiţi....Au fost momente în care mi-a fost teribil de teamă ca voi pierde un om deosebit ( pe care in final, l-am şi pierdut)...dar am supravieţuit.E drept, cu un preţ cam mare!
Dar aşa e viaţa. Şi trăiesc înca! Sau doar mi se pare?!!!
Probabil că dacă timpul nu ne-ar provoca, totul ar fi simplu şi fară rost.
Iar ţie cititorule, îţi doresc să ningă cu iubire peste toate gandurile tale, c-ai avut suficientă răbdare să le parcurgi pe ale  mele, şi poate să înveţi ceva din ele!