IARNA GREA

Afară iarna-i tristă, iar printre fulgii albi de nea…
Îmi caut clipele trecute şi toate câte le-am pierdut...
De-odată, într-o mantie lungă, albă, parfumată…
Ai venit încet, spre mine, cu gandul de-a rămane-noapte...

Frumoasă a  fost sosirea ta, dar noaptea...minunata!
Ca ma apoi, cand zorii zilei se mijră, pe neşteptate,
Cu paşi nesiguri tu să pleci, la fel cum ai venit,
Prin noaptea-ntunecată, din acele locuri minunate...

Trist şi umed rămase acum, asfinţitul fară tine...
Soarele a plâns şi el puţin, ascunzandu-se de mine.
Dar mi-a trimis o pală mica de blandă adiere,
A nopţii mult prea lungi, care urma să vie.


Si-aşa, am început  să-mi fac din nou patul ca altădată,
Din visele mele frumoase…desprinse de realitate …
Mă întind şi lenevesc, gandindu-mă la cel pe care il iubesc.
În mintea-mi plină îl mai caut încă, şi sper să-l  întalnesc.

Cum să mai cer putere vieţii, când am trăit şi-aşa destul?
M-agăţ de-un vis uscat de vreme, şi vântul rece îl ascult.
Cântecul scurt de iarnă tristă, răsună-n noaptea lungă,
Pe care o petrec, si mă gandesc la cele, ce vor urma să vină.

Tu te-ai grabit mereu să pleci, şi mi-ai lăsat sufletul gol.
Poate fară sa vrei , fara să ştii…fara să te uiţi în urmă
Iarna asta-i tare grea, şi sufletul la fel de greu şi de  pustiu.
Îl simt la fel, ca atunci...cand l-am mai simţit candva,


Demult.cand nu mai speram, cand nu mai credeam că…
Cineva,  poate fară să vrea, va dori să intre  în viaţa mea.
Cineva care să mă dorească, cineva care să mă iubească.
Să mă ocrotească, şi cu sufletu-i bun, să mă liniştească.


Ce iarnă grea! Sufletul mi-e greu şi pustiit.
De-atat de multe grele, cred c-am oboist!
Parcă din adins, ceva mă face să simt cum inima se rupe.
De ce să-mi mai doresc să merg prin viaţă mai departe?!!!


Pe cărări anevoioase şi prin această amară pustietate?!!
Acum… cand sufletul mi-l simt, atat greu şi obosit de soartă?!! 
Cum să mai cred ca soarele va aparea din nou pe strada mea?!
Şi altcineva va mai dori sa păşească cu grijă în viaţa mea.