Omul din vis...

Sunt  momente când sufletul meu doreşte să simtă un alt suflet alături şi care să primească totul de la mine…

Un suflet cu care să împart şi necazurile şi bucuriile… cu răbdare şi înţelegere şi cu credinţa că Dumnezeu îţi dă tot ce-i ceri şi tot ce meriţi…

Poate că, cine ştie…acum în toamna târzie a vieţii mele, se va întâmpla să apară cineva… care să-mi deschidă uşa sufletului… şi căruia să-i permit să păşească de mână cu iubirea.

Voi mai  îndrăzni oare să sfidez raţiunea şi să mă mai las pradă acelei frumoase feerii şi să mai iubesc aşa cum o pasăre iubeşte zborul şi libertatea… sau aşa cum albina iubeşte floarea… iar el să fie infinitul meu magic...

Mi-ar place să-mi găsesc credinţa mea în el şi în fiecare noapte să mă cobor în sanctuarul viselor sale, unde să-i clădesc lăcaş de marmură, împodobit cu petale de trandafiri pe care să valseze picături de rouă, izvorate din doi ochi verzi-albaştri....atât de minunaţi când se simt protejaţi şi mângâiaţi.

Mi-ar place ca doar în braţele sale...să descopăr o lume nouă… şi să găsesc o altă definiţie a fericirii… ca să  învăţ să respir un alt aer şi să pot zâmbi din nou sub un alt cer…un cer al iubirii şi-al fericirii mult aşteptate şi atâde de mult râvnite...sub un cer unde mi-ar place să te strâng mereu la piept şi să fii al meu iubit… Mi-ar place să cred, să sper, că n-ai înceta vreodată să mă iubeşti… Şi asta doar pentru că dacă s-ar întampla acest lucru aş avea senzaţia că… atunci  toată natura s-ar ofili iar păsările n-ar mai cânta pentru că toate ar fi într-un mare doliu… Nu ţi-aş cere decât un colţişor din inima ta, unde m-aş putea cuibări pentru o clipă… ca să mă laşi apoi în tăcere să mă pierd…Mi-ar place să te fac fericit… pentru că sunt plină de dor…

Ştiu că iubirea este cruntă iar uneori amarnic te mai doare, numai că…atunci când îţi văd obrazul noaptea în somn, iar inima-mi bate cu disperare şi când dimineaţa mă trezesc, chipul tău nu-l mai zăresc şi pe buze-mi stă mereu aceeaşi întrebare…ce este iubirea oare?

Dar de fiecare dată nu am nici un răspuns, normal, firesc !

Poate este un cântec, sau poate este o gingaşă floare sau clipe trăite între aievea şi vis, între speranţă şi disperare.

Mi-ar place dimineaţa atunci cand mă trezesc,  să-ţi pot spune…

BUNA DIMINEATA SOARE! Dar simt  în mine un gol imens … M-am gândit! Dacă atunci când deschizi ochii şi întunericul norilor domină cerul, chiar dacă afară-i  încă un ger cumplit şi nu ştii ce îţi mai poate aduce încă o zi dar ai langă tine un om,  alături de care să te bucuri, sufletul îţi poate fi linistit şi împlinit pentru că-i cel mai scump om din lume…şi-i al tău!

Ce blândă fericire îţi poate inunda sufletul şi viaţa alături de un astfel de Om care ştie cum sa-ţi aducă atâtea bucurii inimii şi care mai ştie cum să te înţeleagă, prin însăşi înţelepciunea inimii şi a unui mare, mare suflet…pe care-l are. Hai, că iar mi-am amintit de gustul amar al clipelor de singuratate… acea singuratate de care parcă nici nu doresc să mă despart şi de clipele când nu am cui să mă împart atunci când timpul mă înconjoară doar cu tăcere şi rămân iar tristă.  Uneori când merg  pe stradă şi văd perechi, perechi de îndrăgostiţi ţinându-se de mană, mă simt ca un trandafir, şi  mă usuc pe picioare de dorul inimii, care simt că n-o mai am întreagă ci este doar o jumătate de inimă...

Au fost anii în care mi s-a părut că refuz cu încăpăţânare ca cineva să păşească în viaţa mea! Ani în care n-am permis ca omul visului meu, să mă înţeleagă, să mă iubească aşa cum sunt eu, copilăroasă cu lumea, cu lacrimi şi cu bunătatea inimii care ştie să împartă, chiar dacă nu are...

Ştiu că dragostea vine singură fără să o ceri şi că dragostea îţi oferă cele mai frumoase clipe şi că trebuie să lupţi pentru ea şi s-o cucereşti , dar cel mai important lucru pe lumea asta este s-o cauţi!

Omul meu din vis, te văd în parc şi mă simt ca niciodată ! Eşti singur şi aştepţi, nu ştiu la ce gândind, iar eu vin lângă tine să-ţi spun un vis de-al meu şi te observ uşor în colţul buzelor, zâmbind…

Bine-ai venit în viaţa mea iubite ! Eu te doresc acum mai mult decât oricând ! Sărută-mă, să ne iubim aici, ca doi nebuni, ca două vise-n vânt iar primii zori de zi să ne găsească aşa cum eu aş vrea mereu să fie. Îmi doresc atât de mult, dimineţi pline de noi în care să mă trezesc peste noapte privind la omul iubit, cel care doarme lângă mine şi să-mi şoptesc mie; e EL!

Să mă încălzesc cu privirea,  să-l încălzesc cu privirea şi apoi să-l învelesc cu mult drag la adăpostul sufletului meu. Să-l văd cum respiră egal, respirându-mă ! Ştii…când fiecare dintre noi are bucuria celuilalt, somnul este o existenţă fără machiaj şi control. Omul este în noi, în puritatea noastră.

Când dormi cu cineva drag, stai în câmpul lui, te linişteşte, te împlineşte, te pierzi…e acolo, trebăluind la temeiul fiiniţei celuilalt ca să-i fie bine.

Respiri cu el, îi simţi inima bătând, florile copacilor miros a primăvară în toată casa…şi-i atât de minunat! Să poţi pune mâna tandru pe pieptul celuilalt, să îl ţii strâns, să ştii că e acolo, e viu şi toţi porii ţi-i simţi pierduţi prin catifeaua pielii, apoi te linişteşti….şi iar adormi la loc.  

E fiinţa  de linişte, deşi tu ştii că trezindu-se, poate deveni conştientă de comportamentul şi reacţiile când trezia  e aceeaşi tandreţe şi simţi cum te încalzeşti şi soarele e în palmele amandorora, a luat din strălucirea bucuriei de a-l vedea pe celălălt, ca o mulţumire că eşti şi nu eşti singur, eşti în el; trăieşti şi ziua e o dorinţa de a fi, când seara nu vrei decât să îl ţii în braţe, să te liniştească egalul unei respiraţii cu a ta, pentru că în timp, fără voie, respiraţiile vor deveni la unison, egale unele cu altele…

Atunci visezi cu ochii deschişi, iar când lumina va vrea să ne trezească… noi, acoperiţi am vrea să fim de blânda fericire !

Cineva, cândva îmi spusese că sunt ca o operă de artă pe care o vor toţi, o critică, alţii o mâzgălesc din invidie, iar unii o au şi nu înţeleg ce e…

Şi toate acestea pentru că, cel care a creat toate acestea în lumea asta,

mi-ar fi dat mult prea multe, iar pentru mine ar fi fost o povară prea mare pe care n-am să pot s-o duc până la capăt. Şi în parte aşa este!

Atunci , la vremea aceaa nu prea înţelegem multe din tot ce-mi spusese, dar mai apoi, după trecerea anilor începeam să înţeleg tot mai mult şi tot mai mult, începusem să-i dau dreptate în tot ceea ce exprimase atunci despre mine, deşi mă simţisem ofensată la acea vreme.

Timpul mi-a dovedit câtă dreptate avusese acel om, când îşi asumase răspunderea de a-mi analiza chipul, mişcările trupului, atitudinea faţă de ceilalţi, reacţiile la afirmaţiile positive sau negative…totul!

Fusesem pentru el o fereastră deschisă şi-i fusese atât de uşor să mă citească, încât eu nu puteam înţelege cum o putea face cu atât discernământ, dar mai ales fără să fi avut cu el un contac vizual foarte mult timp, dar îi fusese de ajuns pentru a-mi face această radiografie a profilului meu!

Bineînţeles că încheierea lui a sunat cam aşa;  reproduc textual ceea ce

mi-a spus atunci, pentru că am şi acum în memorie acele cuvinte,  ele mi-au amprentat sufletul.

“Ţi-am spus toate acestea pentru că citesc în sufletul tău, că încă mai poţi iubi, pentru că ai nevoie să te dărui…ca sa poţi fi tu, cea căreia trebuie să i se întoarcă nu numai binele făcut , dar mai ales să-ţi dai seama că nu a fost degeaba. Eşti o torţă frumoasă, nu pe afară, corectibilă, ci înăuntru, unde un deşert cu cactuşi stă la vecinatatea unui crâng înflorit primăvara. ”

 “ Maria… tu ai şi vei avea ce povesti lumii, dar ţie cine îţi povesteşte sau îţi va povesti despre tine?!”

Şi astfel am reuşit în timp să învăţ că, în viaţă contează foarte mult ca raportarea la planurile făcute să aibă reflexie în viitor, având bazele puse în prezentul creeat pe scheletul trecutului.

De aceea eu mizez în mod deosebit pe modelul de valori care uneşte în atitudini. De fapt, cred că este modelul a doi oameni care vor să construiască  pe respect şi încredere reciprocă ceva,  ce îşi doresc cu toată puterea finiţei lor, dictate doar de dragostea care le conduce paşii înspre undeva….nu pledez pentru nimic acum în mod special, doar că oamenii trăiesc, iar bucuria amândurora iubindu-se este altceva decât normalul instinctual.  

A iubi este o bucurie a zilei, a clipei care nu trece pe lângă tine!

Trăieşti în tine pe celalalt, iar confirmarea zilnică este dovada  dăruirii, iar cu timpul, trupul mult ştiut, nu mai este o problemă de cunoaştere, curiozitate, ci necesarul fără de care nu poţi visa, vibra, încărcat pentru zilele de stress de afară. Cu alte cuvinte  te confunzi cu el, îl ştii, îl vrei tot timpul, ca să fii liniştit şi să poţi eleva comunicarea zilnică prin vorbele gesturilor, prin căderea frunzelor, ca pe o poezie trăită în doi.

În viaţă, nu trebuie să fie numai muzica frumoasă…ea trebuie să fie în fundalul vorbelor rostite, trebuie să acompanieze sunetele propriilor noastre cuvinte atunci când sunt încărcate de iubire şi pasiune.

Este trecut de mult de miezul nopţii şi, camera este goală, curentul intră pe sub uşă şi linistea este de fapt căutarea altei linişti.

Parcă prea multă linişte, parc-aş mai vrea şi-un pic de gălăgie venită din adâncul sufletelor care gânguresc, şi-n taina nopţii cu frenezie se iubesc!

Noapte bună!

Bucureşti, 20 Mai, 2012