Ploua şi era un frig…

Ploua şi era un frig… frigul acela care-ţi pătrunde până la oase. Oamenii erau grăbiţi, poate cam prea grăbiţi pentru a se opri să se mai uite şi la ei înşişi, pentru a vedea dincolo de stropii grei de ploaie care cădeau ca plumbul şi tot cădeau fără a se mai opri. Frig, tare frig, iar umezeala era la ea acasă mai mult ca niciodată. Păşeam grăbită, fără a vea o ţintă anume şi extrem de gânditoare. Printre stropii grei de ploaie observ un câine care stătea să treacă strada la stop, uimită fiind de inteligenţa lui,  mă tot minunam cum se poate să aibă în el atât de multă înţelepciune încât să stea să aştepte cuminte lângă alţi trecători, ca să aştepte liniştit să se facă verde şi să treacă şi el odată cu ceilalţi.

Soarele se retrăsese de multă vreme lăsând loc norilor grei să-şi facă numărul. Deodată simţisem cum în aer plutea amintirea cuiva şi-mi mirosea dintr-odată a fân cosit. Mi-am ridicat privirea cenuşie către mândrul cer împovărat de norii grei şi cenuşii şi-mi doream să-mi umezească fruntea şi pomeţii obrazului. Câteva picături rebele mi se opriseră în fugă pe frunte, căzând apoi pe asfaltul gri şi bătătorit de prea mulţi paşi. Haina îmi fusese atinsă în cădere de o frunză palidă, ce chircită, se lipise parcă de mine. Am luat-o în palmele mele şi-am strâns-o puternic la pieptul meu, cu tot dragul şi compasiunea de care eram în stare la acea vreme, gândindu-mă cu tristeţe la anii mei de bătrâneţe care vor urma şi dacă vre-odată voi fi strânsă în căderea mea şi eu la pieptul cuiva.

Deodată mă cuprinse un val de căldură plăcută şi şimţeam cum tot creşte în lăuntrul meu, şi-mi amintesc brusc că undeva, în parcul pe unde adesea treceam de la servici spre casă, zărisem de nenumărate ori perechi, perechi de îndrăgostiţi fericiţi, care-şi împărtăşeau bucuria zilei ce-o trăiau şi eram fericită în sufletul meu, pentru ei! Undeva pe cerul cenuşiu, printre norii înbufnaţi, începuse să-şi facă drum şi să se-ntrezărească o palidă rază de soare, de ca şi cum vroise să-mi spună că n-a lipsit prea mult de pe cerul vieţii mele şi acum a reapărut ca să-mi amintească bucuria ce-o puteam simţi în sufletul meu…

Încă o frunză mai cade, mult mai voioasă ca cealaltă, nici ea nu vrea să se dezlipească din palma mea, se aşează lângă cealaltă şi se privesc, până ajung să se contopească una cu cealaltă. Le privesc fericită şi-mi amintesc de joaca celor timizi, cu sufletele arzând de iubire, de vise uitate şi regăsite, de dorinţe ascunse, devenite realitate, de bine şi rău, de fiecare om cu bune şi rele.

Soarele apune după o ploaie grea…îmi ridic privirea cître mingea de foc care încet, încet se stinge-nspre apus, şi-mi spun…

“Ştiu, mâine ai să răsari din nou”

Uită-te în jurul tău unde eşti acum, acasă, la birou,pe stradă şi întreabă-te…

Care sunt lucrurile fără de care n-aş putea trăi dacă toate astea ar dispărea brusc? Ce-mi aparţine? Ce accept? Ce simt şi ce vreau cu adevărat?

Iar când toate întrebările îşi vor fi găsit răspunsuri sincere, cu siguranţă… Soarele va reapare acolo unde-i va fi locul.

Ne lăsăm Soarele să apună atât de des, încât uităm că, de fapt, pentru a putea apune, mai întâi EL trebuie să răsară! 

Fiţi pentru cei din jur, 

Calde şi blânde raze de soare.

Lăsaţi-i să vă fie asfinţit …

Când mergeţi la culcare!

Fiţi pentru toţi ai voştri,

Frumos albastru infinit…

Ca ei să poată fi pentru voi,

Tot ceea ce v-aţi dorit!

Bucureşti, 15 Sept. 2013