O poveste frumoasa!

În cabinetul unui doctor intrăun bătrin bandajat la un deget.

-Sunt foarte grăbit caci am o întalnire fixata pentru ora 09:00 şi fiecare minut este important.

Asistenta ii desfacu bandajul şi cum rana nu era gravă, se apucă să o dezinfecteze.

Începand o mică conversatie, întrebă ;

-Cit de urgentă este întilnirea ?!

Bătrinul spuse că trebuie să meargă neaparat la casa de bătrani,
 aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun împreună cu soţia.

Politicoasă, asistenta se interesesa de sănatatea soţiei.

Senin bătranul domn povesteşte că soţia, bolnava de Alzheimer,
stă la casa de bătrani de mai bine de 7 ani.

Gandindu-se că soţia putea fi agitată de întarzierea lui, asistenta se grăbi s
ă-i trateze rana, dar batranul senin îi explică ..

-ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine sunt”...

Atunci ea întreabă mirată:

-Şi dvs. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?

-Cu un suras dulce şi o mangaiere pe mană acesta răspunse:

-E-adevarat ca ea nu mai stie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea...

Oare aceasta este dragostea adevarată? Nu neaparat fizică şi nici romantică în mod ideal...
să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este,
ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întamplat.

Persoanele fericite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru,
ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au..

Viaţa nu înseamnă să supravieţuieşti unei furtuni ..ci să ştii să dansezi în ploaie..

Sufletul meu…

                                                                  

În loc de suflet am o carte
Şi-n ea îmi port, trăind, iubirea,
Cu serveţele parfumate
Îmi sorb durerea şi privirea.

În loc de mână am o pană,
Cu ea, eu scriu, simţind cuvântul
Ce se hrăneşte dintr-o rană
Şi se ascultă doar cu gândul.

În loc de iris am acum un mal,
Spre care îmi stropesc privirea,
Şi unde mici, ce se prefac  în val…
Şi valuri mari, ce mi-au născut  iubirea.

În loc de frunte eu am acum, o floare

Şi albul ei s-a transformat în camp

El are acum şi miros dar şi culoare

Nu mai este doar un gand răzleţ, dezamăgit.

În loc de gol, eu am acum, prezentul

Ce împreună, cu dragoste-l clădim…

Pentru că împreună noi, îl scriem

În cartea sfantă a iubirii, cu sărutul.

Iubirea-i cât inima de mare

Pentru tine aştern aceste gânduri,

Slove care să-ţi bucure privirea.

Pe foaia albă pură ca iubirea,

Pentru tine scriu noaptea mii de rânduri.

Că intre noi s-aşterne depărtarea,

Distantele făcând să crească dorul,

În suflet clocoteşte iar amorul

Şi-mi plânge fără tine fericirea.

Dorul meu spre tine acuma zboară

Şi gânduri iţi trimit acum solie.

Tu fă-mi din când în când o bucurie,

Scăpându-mă de viaţa cea amară.

Cu semnul tău fă inima să-mi cânte,

Că-n depărtare dorul nostru creşte,

Dar spre mine trimite azi o veste,

Că eu de azi nu mai găsesc cuvinte.

Ca semn trimite-mi, în dar, o sărutare,

Să-mi cadă ca un fluture pe gene

Şi te voi cânta astăzi în poeme,

Că iubire-i cât inima de mare.

IARNA GREA

Afară iarna-i tristă, iar printre fulgii albi de nea…
Îmi caut clipele trecute şi toate câte le-am pierdut...
De-odată, într-o mantie lungă, albă, parfumată…
Ai venit încet, spre mine, cu gandul de-a rămane-noapte...

Frumoasă a  fost sosirea ta, dar noaptea...minunata!
Ca ma apoi, cand zorii zilei se mijră, pe neşteptate,
Cu paşi nesiguri tu să pleci, la fel cum ai venit,
Prin noaptea-ntunecată, din acele locuri minunate...

Trist şi umed rămase acum, asfinţitul fară tine...
Soarele a plâns şi el puţin, ascunzandu-se de mine.
Dar mi-a trimis o pală mica de blandă adiere,
A nopţii mult prea lungi, care urma să vie.


Si-aşa, am început  să-mi fac din nou patul ca altădată,
Din visele mele frumoase…desprinse de realitate …
Mă întind şi lenevesc, gandindu-mă la cel pe care il iubesc.
În mintea-mi plină îl mai caut încă, şi sper să-l  întalnesc.

Cum să mai cer putere vieţii, când am trăit şi-aşa destul?
M-agăţ de-un vis uscat de vreme, şi vântul rece îl ascult.
Cântecul scurt de iarnă tristă, răsună-n noaptea lungă,
Pe care o petrec, si mă gandesc la cele, ce vor urma să vină.

Tu te-ai grabit mereu să pleci, şi mi-ai lăsat sufletul gol.
Poate fară sa vrei , fara să ştii…fara să te uiţi în urmă
Iarna asta-i tare grea, şi sufletul la fel de greu şi de  pustiu.
Îl simt la fel, ca atunci...cand l-am mai simţit candva,


Demult.cand nu mai speram, cand nu mai credeam că…
Cineva,  poate fară să vrea, va dori să intre  în viaţa mea.
Cineva care să mă dorească, cineva care să mă iubească.
Să mă ocrotească, şi cu sufletu-i bun, să mă liniştească.


Ce iarnă grea! Sufletul mi-e greu şi pustiit.
De-atat de multe grele, cred c-am oboist!
Parcă din adins, ceva mă face să simt cum inima se rupe.
De ce să-mi mai doresc să merg prin viaţă mai departe?!!!


Pe cărări anevoioase şi prin această amară pustietate?!!
Acum… cand sufletul mi-l simt, atat greu şi obosit de soartă?!! 
Cum să mai cred ca soarele va aparea din nou pe strada mea?!
Şi altcineva va mai dori sa păşească cu grijă în viaţa mea.

Ai să ma uiţi

                                                       

Ai să mă uiţi, sunt sigură, că-s prea departe
Iar tu, pentru prea mult timp lipseşti!
Mă vei uita – că departarea-i mare
Iar distanţa dintre noi, e şi mai grea…

Cu ochii-ti larg deschişi de tristeţe
Îmi vei urmări  zborul, spre alte zări razleţe
Topindu-mă ca norii-n depărtare....
Poate că ochii mei  vor lăcrima.

Cateva  lacrimi calde , în amintirea ta;
Iar gandul meu, mahnit î-mi va privi zborul,
Înţelegând că m-ai  pierdut...şi te-am pierdut.
Te-oi plânge-n ritmul meu, în gandul meu, uşor...

Iar glasul meu, va duce gandul mai departe...
Dorind parcă, s-ajungă grăbit pană la tine. 
Apoi...încet îţi vei şterge-o lacrimă, la fel ca  mine,
Plângând, şi-oftand... că nu mai suntem împreună. 

Te vei gandi cu dor, la tot ce-a fost, şi-ar fi putut să  fie.
Şi-atunci.. încet, în cinstea mea, vei ridica paharul…
Smulgandu-mă din pieptul tau, din cadrul palidului vis,
Întunecandu-ţi-se chipul…ca ziua când se-afundă în zare.

Abia atuncia, tu vei simţi că timpul a sosit,
Cand lacrima fierbinte-ţi va curge-ncet, la vale
Pe obrazul tău, ce altadată îl luam în palme cu ardoare.
Şi-atunci iubite tu vei şti, c-am fost ceva ce va mai apare.

Te simt în fiecare vis

                                                                                                                                             

Te simt în fiecare vis ... din fiecare noapte…
Şi-mi este  teamă doar să mă trezesc ...
Căci printre clipele reale, n-am să te mai găsesc.
Flacări încinse-mi ard destinul, în marea..cea mare

În sufletul tău, aş vrea să-ncerc să mă sting.
Cum să iubeşti o veşnicie fără să poti, să o atingi?!!!
Mă înfioară aşteptarea ... E mult mai grea decât credeam.
Şi mă sfaşie o durere mută, ştiind că tu eşti departei.

În vis ne-am tot iubit o vreme, apoi zorii au venit…
Şi soarele cu-a lui minune, fără să vrea ne-a despărţit.
O dulce vis! Să iei cu tine parfumul meu şi să nu-l uiţi
Iar de dorul tău va fi prea mare de  mine...

Şi-n gandurile tale, tu vei vrea să mă aduci,
Ascultă glasul vântului, din amurgul serii,
Şi-atunci  din zări îndepartate ai să m-auzi.
Te simt în fiecare clipa tazie din noapte...

Şi chiar de noi… n-am fi dorit să ne- ntalnim...
Povestea noastră a fost scrisă .. .Of , Doamne !!!
Cât de mult noi doi ne-am fi dorit…
Şi ce puţin ne-am mai  iubit !
 

Amintirile...ne navalesc

                                                               

„Clipele vieţii trec, spre maine, spre mai departe, închizand în ele amintiri!”

Alteori, amintirile se uită şi dispar, timpul trece şi se pierde, visele se năruie şi nu vor mai fi niciodata la fel...tu iubire, ar fi trebuit să-mi îmbogăţeşti viaţa nu să o iroseşti, ar fi trebuit să vindeci un suflet îndurerat nu să furi şi mai mult din agoniseala lui..pentru că nu oricine are curaj să plangă, nu oricine are curaj să privească singur răsăritul, aşa cum nu oricine ştie să accepte şi să primească ceea ce i se dăruieşte...
Unei frunze, îi ia un timp să îşi schimbe culoarea, de la verde la acel portocaliu superb ori cărămiziu, pe care majoritatea îl adoră în zilele frumoase de toamnă.
Sufletul unui om, este asemenea unei frunze, îi trebuie un timp să se coacă.
Să se formeze şi să ofere  dragoste; şi o face datorită soarelui stralucitor din viaţa fiecaruia. Faptul că frunzele sunt de mai multe tipuri, arată că şi sufletele oamenilor sunt diferite, unele ofera dragoste mai repede, altele mai greu, depinde de strălucirea soarelui.
Timpul este liberul arbitru, el ne oferă şansa ,blandeţea să ne bucurăm de misterul din viata noastră.De aceea am iertat greşeli de neiertat, am încercat să înlocuiesc persoane de neinlocuit şi să uit persoane de neuitat.
Am acţionat din impuls, şi am fost dezamagită de oameni pe care-i credeam incapabili să mă dezamagească. Poate am ras cand n-ar fi trebuit s-o fac...
Mi-am facut prieteni veşnici, am iubit şi am raspuns iubirii, dar s-a intamplat să fiu şi refuzată. Au fost momente în viaţa mea cand am strigat şi am sărit în sus, de atata fericire, am trîit pentru dragoste şi am făcut promisiuni de veşnicie, dar apoi mi-am frant inima. Am plans ascultand muzica sau privind deseori fotografii, amintindu-mi de cate-un loc pe unde trecusem şi mă marcase, de cate-un chip pe care mi l-aş fi dorit să-l mai zaresc din cand in cand, de cate-un gest făcut în treacat, de cate toate!
Am telefonat doar pentru a auzi din nou un glas atat de drag mie, şi neuitat, apoi m-am îndragostit iarăşi de un suras. Am crezut că voi muri de atata nostalgie..pentru că toţi purtăm în suflet o dorinţă imensă de iubire..în care ne dorim să strălucim pentru cineva, să iubim şi să trăim acea iubire. Fiecare purtăm în suflet paradisul nostru pierdut, speranţa că va exista cineva acolo, care ne va salva cineva care să ne mingaie, să ne asculte, să ne înţeleagă, să fie mereu prezent pentru a ne intinde un braţ...poate nu mereu foarte puternic, dar mereu acolo...o persoana care să ne şsoptească la marginea gandului, în fiecare dimineaţă, în fiecare seară că suntem iubiţi....Au fost momente în care mi-a fost teribil de teamă ca voi pierde un om deosebit ( pe care in final, l-am şi pierdut)...dar am supravieţuit.E drept, cu un preţ cam mare!
Dar aşa e viaţa. Şi trăiesc înca! Sau doar mi se pare?!!!
Probabil că dacă timpul nu ne-ar provoca, totul ar fi simplu şi fară rost.
Iar ţie cititorule, îţi doresc să ningă cu iubire peste toate gandurile tale, c-ai avut suficientă răbdare să le parcurgi pe ale  mele, şi poate să înveţi ceva din ele!