Blacky… (dedicată câinelui meu drag!)

                          

Tu mi-ai fost al casei mele credincios,

Și te-am iubit, și te-am îngrijit cu drag.
Prindeai mereu când ţi-aruncam un os,
Şi-apoi cu grijă mare îl rodeai pe prag.

Nu conta că era ploaie, ninsoare ori vânt,
Când veneam acasă,tu ne săreai-nainte!
Of! Şi tare mult îţi mai plăcea să te alint,
Șoptindu-ţi la ureche cele câteva cuvinte.

Tu ştiai să fii însă, și foarte neiertător,
Şi-ţi scuturai mereu coama de mânie,
Când îndrăznea cineva, vreun trecător,
De poarta noastră, cumva să se apropie.

Până  într-o iarna grea, iarnă de neuitat,
Când ai casei stăpânii, afară m-au dat.
Nici credinţa ta, nici a mea n-o mai voiau!
Pe-atunci, nu știau că de jale se înconjurau.

Acum curtea le este stingheră fără noi!
Probabil au sperat că voi reveni înapoi.

Ai rămas în curtea lor doar un stingher,

Și ca tine, și eu, stingheră în iarnă și-n ger.

Dar oameni buni, atunci m-au ajutat...
Şi de iarna grea si de ger, eu am scăpat.
Acum stau singură, dar tot în casa altora,
Tu cu ei, dar tot singur, şi nu te pot vedea. 

Nu te-am înlocuit de-atunci cu nimeni…
Chiar de zilele uneori mi-au fost pustii.

Aș vrea să știi că gândul îmi e mereu la tine,

Iar iubirea pentru tine, nimeni n-o poate stinge!

Versuri, Maria D.

București, 10.01. 2014