Invitaţie la o plimbare, prin ….Braşov!

Vă invit la o plimbare imaginară pe străzi cu case vechi şi amurguri minunate, prin miresme de flori de Mai şi parfum de amintiri, pe drumuri ale lumii create special de Dumnezeu, pentru noi. O plimbare prin frumosul oraş de la poalele Tâmpei unde poţi descoperi pas cu pas comoara culturală pe care o ascunde acest minunat oraş!

Ce credeţi c-am putea întâlni în drumul nostru imaginar? Contează oare atât de mult ceea ce ochii percep, trebuie doar să ne uităm cu mai multă atenţie şi să vedem toată  această frumuseţe care ne înconjoară şi pe lângă care, de atâtea ori, în drumurile noastre, grăbiţi, n-am avut timp parcă să observăm tot ceea ce există, chiar şi lucrurile simple, mărunte, care vor, explodează sub ochii noştri atenţi deschizându-şi corolele tainelor,  în care stau ascunse de privirile indiferente ale noastre...

Imaginaţi-vă case vechi, frumoase, unde simţi că locatarii lor le-au ridicat sau cumpărat pentru a le fi un adevărat adăpost pentru căminul unde aveau sa-şi întemeieze mândri familia şi unde vor fi avut loc de întâlnire cu cei dragi, şi de ce nu, cu ei înşişi. Au grădini frumoase în faţă, bine îngrijite, dar mai ales pline de flori parfumate şi atât de minunate.

Încercaţi să priviţi în curtea unei case, oricare, chiar fără a vă opri şi sigur veţi simţi în lăuntrul sufletului vostru imboldul de-a mai reveni cu privirea încă odată, şi asta pentru că aţi putut percepe frumuseţea acelui loc înmiresmat doar cu coada ochiului. Pe mine m-au atras mai mereu tainele unei căsuţe, cu cât este mai mică...cu atât curiozitatea creştea tot mai intens în mine. În Braşov, în drum spre piaţa de la Universal,  aleg întotdeauna acelaşi drum tocmai pentru a putea avea posibilitatea de a trece, în special primăvara, prin faţa unei case micuţe, cochete, dar de un farmec irezistibil. Aşezată undeva în costă, spre drumul care urcă pe sub Tâmpa, este una joasă, construită pe un singur nivel. De la poartă până la treptele din faţa uşii porneşte o alee îngustă din dale. De o parte şi de alta a aleii cresc straturi de ghiocei, zambile şi narcise galbene. Dar cel care completează decorul, în primăvară, înfrumuseţându-l de o mie de ori, este un cais pitic, ce se umple de flori roz, arătând ca un imens buchet plantat în faţa casei. De fiecare dată, mă opresc şi-l admir minute în şir şi evident nu pot scăpa prilejul de-al imortaliza cu micuţul meu aparat foto, de care rareori mă despart. Îndrăznesc fără ami cere permisiunea proprietarilor de-a admira mereu şi de fiecare dată când ajung pe acolo, acel mic colţ de rai primăvăratec şi care simt că doar admirându-l îmi dă puteri nebănuite şi-mi conferă o dispoziţie ce rar mi-a fost dat să trăiesc, şi de aceea îmi pot purta fără sfială surâsul pe care mi-l dăruieşte caisul înflorit în toate primăverile în care trec să-l văd. Am fost şi în această primăvară. 1 Martie m-a prins în frumosul oraş de la poalelele Tâmpei, oraş ce-a devenit pentru mine a doua casă.

Vara, curtea şi grădina căsuţei se umplu de flori şi verdeaţă şi de umbră, o umbră care o îmbracă asemeni unei aure ocrotitoare atunci când razele soarelui strălucesc cu putere în amurgul serii.

Aţi trecut vreodată, seara, printre case vechi, într-o linişte cum numai înserările de primăvară-vară, le aduc pe lume? Printre case cu grădini pline de regina nopţii, care împrăştie o mireasmă îmbătătoare în amurgul serii? Nu se poate descrie în cuvinte o astfel de seară, dar se poate închipui în mintea cuiva cu imaginaţie bogată, aşa cum este a mea în unele cazuri…dar şi atunci când este bine motivată.

Într-o astfel de seară, în care am trăit clipe rare, clipe pe care nu le băgăm în seamă când le petrecem, dar farmecul lor nu-l putem uita niciodată.

Întruna dintre aceste seri descries mai sus, pe când mă întorceam spre casă împreună cu, cumnata mea, am observant că de o bucată bună de drum, se ţinea după noi un căţelaş mititel, dulce şi frumuşel din cale-afară. L-am luat în braţe, l-am mâmgâiat şi stăteam de vorbă cu el. Atât mi-a trebuit! Pace să mai scăpăm de el, ne-a însoţit până acasă. Se ataşase de noi într-o secundă... Animalelor le ajunge o vorbă bună şi un alint şi ţi se dăruiesc pentru totdeauna. Şi ce repede îşi intră în atribuţii! Când ne mai întâlneam cu câte un trecător, ne-o lua înainte

şi-l lătra până îl depăşeam, parcă să ne arate cât de bine ştie el mititelul să-şi facă treaba în ceea ce priveşte apărarea. Cînd am ajuns în faţa casei unde stîtea cumnata mea, l-am lăsat în faţa casei, după ce i-am dat să mănânce. O zi şi-o noapte nu s-a mişcat din faţa porţii sperând parcă să-l luăm înăuntru, lucru care nu puteam să-l facem, oricât de mult ne-am fi dorit. Nu stateam singuri în acea curte şi ştiam că ceilalţi detestau animăluţele. Ce oameni! A doua zi nu l-am mai văzut în faţa porţii, cine ştie…poate văzând că  nu mai dăm nici un semn de viaţă, o fi plecat, ştiind el cum sunt oamenii, împart mângâieri de moment, şi nu-şi făcuse iluzii că noaptea aceea va fi urmată de o zi cu aceeaşi companie alături, sau am sperat că l-o fi luat cineva cu suflet, care iubea animăluţele.

Mi-a părut extreme de rău, ştiusem că-i făcusem un rău, lăsându-l să ne urmeze, dar n-am putut rezista tentaţiei de-al avea chiar şi pentru puţin timp.

Îmi mai aduc aminte de o altă seară de vară, când, aşteptam să vină fratele meu să mă ia de undeva de la o cunoştiinţă. Şi pentru că întârzia am ieşit afară, în noapte! M-am aşezat pe treptele blocului şi pălăvrgeam cu acea cunoştiinţă.

Era târziu şi era pustiu în centrul oraşului, bulevardul tăcea sub luminile becurilor aprinse, singurele treze la ora aceea şi doar zgomotul maşinii de noapte care mai trecea pe acolo îl mai auzeai din când în când.

Dinspre Biserica Neagră, o superbă mostră de arhitectură gotică, al cărei nume se trage de la o întâmplare petrecută acum mai bine de 400 de ani.

Atunci biserica a ars în mare parte iar pereţii ei s-au înnegrit de la fum, primind numele sub care este cunoscută şi astăzi…  venea un câine vagabond, alb cu negru, de mărime mijlocie. Se îndrepta spre mine şi mă întrebam dacă i-o fi foame. N-am vrut să-l sperii şi am stat liniştită, aşteptându-l. S-a apropiat tăcut, şi fără să dea din coadă, aşa cum fac mai toţi câinii, şi până să-mi dau seama ce se întâmplă,  a venit lângă mine, a ridicat o lăbuţă şi şi-a aşezat-o pe pe genunchiul meu, ca şi când m-ar fi mângâiat, s-a uitat o clipă în ochii mei, apoi a plecat la fel de tăcut, aproape trist, lăsându-mă privind în urma lui. Nu-mi venea să cred că un câine este în stare de un asemenea gest, pe care mulţi oameni nu-l mai au de mult în obiceiul lor. Mi se părea că primisem un dar mai presus de cuvinte, parcă trecuse cineva, mă bătuse pe umăr şi-mi spusese cu ochii:"Lasă, nu fi supărată, o să vină! Şi chiar de eşti obosită, în această noapte ai să dormi mai bine! Nu vezi ce frumoasă este noaptea! Ai timp s-o admiri, s-o asculţi!" Şi multă vreme am stat aşa, pe scări, privind în depărtări şi parcă nu mă mai simţeam atât de singură şi nici nu mai eram atât de nerăbdătoare să apară fratele meu. Dar el era acolo, la câţiva paşi de mine, dar fiind prea preocupată de gestul neaşteptat al animăluţului, nici nu-l observasem. Aveam să aflu mai târziu că stătuse mai retras tocmai să vadă reacţia animalului din noapte şi în caz de ceva să poată interveni. Amândoi iubim mult animalele, cândva a avut şi el un pui de lup, superb, dar crescând, a fost nevoit să se despartă de el, cu sufletul zdrobit, din cauză de vecini buni!

 Atunci, acolo, în noapte târziu, m-am gîndit că probabil niciodată nu suntem absolut singuri. Şi chiar nu suntem, căci dincolo de cele care se văd sunt multe altele, nevăzute, dar pe care nu le putem descoperi cu simţurile obişnuite.

Stau ascunse, precum tainele din adâncul sufletului nostrum şi ies la iveală arătânduni-se când suntem vrednici şi pregătiţi să le vedem…

Când vom deschide ochii şi vom privi ca să putem vedea cu adevărat...

Şi-aş mai adăuga că, fără a ne apleca şi sufletul asupra oricărei minuni din preajma noastră, n-o vom putea înţelege cu adevărat niciodată!

Prin urmare, tuturor  prietenilor mei şi celor care trec întâmplător pe aici, prin frumosul oraş de la poalele Tâmpei, le  doresc o primăvară-vară  frumoasă, cu cât mai multe întâlniri binefăcătoare, pentru că  Braşovul este un oras aparte, ridicat la poalele unor munţi superbi şi care prin bogăţia şi diversitatea atracţiilor sale turistice îmbie întotdeauna şi în orice anotimp la vizitare şi relaxare. Iar în această primăvară parc-am zărit tot mai mulţi turişti stărini şi nu numai, care vizitează acest minunat oraş.

Nu uitaţi să priviţi în jurul vostru frumuseţea unei flori care se rasfaţă sub razele unui soare blând şi se se unduieşte la atingerea unui vânt răcoritor! Frumuseţea există cu adevărat, depinde doar de noi ca s-o putem admira în toată splendoarea ei! De aceea vă doresc să trăiţi momente în care sufletul să vă vibreze de bucurie!

TREBUIE să căutăm motive de bucurie, chiar şi simple, aparent neimportante. Nouă tuturor ne fac infinit de bine. 

Braşov, 02.05.2013